Sportiva sibiană Kiki Lăcrămioara Teodorescu s-a întors zilele trecute de la Barcelona, unde a participat la cea de-a zecea ediție Ironman Calella. Din partea Clubului Comunitar Sportiv s-a mai înscris în cursă Bogdan Scarlet. O competiție la care au participat peste 3.000 de sportivi, din 91 de țări. Și unde Kiki a parcurs, în mai puțin de 12 ore: 3,8 km de înot (1:22:59 h), 180 km de bicicletă (6:01:11 h) și maratonul de 42,195 km (4:00:11 h). De această dată, Kiki Teodorescu a sprijinit cauza Fundației Polisano. Mai exact, a lui Eduardo, un tânăr handbalist de 15 ani, a cărui inimă trebuie vindecată.
Sibiul are oameni speciali care, cu o perseverență excepțională și cu eforturi covârșitoare, fac să se întâmple acele minuni ale vremii, la care mulți dintre noi nici măcar nu am deprins să visăm. Unii dintre noi așteptăm ca lucrurile să se întâmple în cadre organizate, cu implicarea (sprijinul) autorităților locale, sub îndrumarea unor profesioniști care să își pună la bătaie expertiza lor în materie de performanță. Și e absolut firesc să fie așa. Pentru că asta se întâmplă într-un stat funcțional. Sau într-un oraș european, cu o administrație vizionară, centrată și pe „performanța umană”.
Alții, aleg să ignore astfel de zadarnice așteptări și, cu o tenacitate debordantă, să își ia „pe cont propriu” visele și să demonstreze că obstacolele sunt imposibile de depășit doar pentru cei ce nu sunt pregătiți să își asume o astfel de provocare.
Kiki Teodorescu, înainte de a fi mamă și soție, e argumentul nostru, al sibienilor, că se poate! Pentru fiecare competiție, sportiva se antrenează luni de zile înainte, în condiții dintre cele mai neprietenoase.
Într-un oraș în care nu există un bazin de înot cumsecade (cu Olimpia închisă de atâția ani, cu un Aqua Park pe hârtie promis de ultimii doi primari și cu promisiuni grandioase cam de tot atâta vreme), Kiki se antrenează pe unde poate pentru a scoate un timp de nici o oră jumătate de înot, pentru cei aproape patru kilometri parcurși!
În condițiile în care avem piste moderne de bicicletă care se termină brusc în spațiul verde, în portierele mașinilor (str. Coșbuc) sau se statornicesc la câțiva centimetri de mașini (bd. Mihai Viteazul), „încăpățânarea” lui Kiki Teodorescu de a pedala prin zonă ține, de asemenea, de un temerar curaj. Cert e însă că alergarea, cea de-a treia componentă Ironman, a ajutat-o să fugă de astfel de impedimente și să își urmeze cu atâta insistență visul.
Să nu vă închipuiți că pentru participarea lui Kiki Teodorescu la ediția Ironman din acest an s-a înghesuit multă lume să o ajute. Ca, de altfel, și până acum. S-au găsit abia câțiva inimoși din zona privată, care cred în ea și, prin „delegație”, le-a plăcut complicitatea de a fi de folos celorlalți, printr-un umăr pus la vreme la împlinirea unor destine de reușită.
Desigur, autoritățile locale, cel mai probabil, se vor fotografia în tot felul de ipostaze cu Kiki, o dată pe an, la galele de premiere a sportivilor locali. Au făcut-o și până acum. Ca în bancul acela cu milițienii care îi promit solemn păgubașului că dacă îi prinde pe hoți și îi aduce la secție, ei fără doar și poate îi arestează!
Kiki Teodorescu e peste aceste micimi umane. A fost întotdeauna. Pentru că așa s-a educat. Să nu se amăgească, pentru a trebui mai apoi să se dezamăgească. Îți mulțumim, Kiki, pentru că nu ne dezamăgești! Măcar tu…
