O pildă așezată îndată ce postirea spre Betleem se deschide. Ca o primă lecție de înțelegere a smereniei adânci a Mântuitorului. A deșertării Sale de Slavă, „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 7-8). Către înțelegerea unei astfel de smeriri ne îndeamnă Însuși Domnul-Întrupat în vederea asumării mântuirii noastre. O smerire ce are a rodi în biruirea morții.
Până atunci, ca să înțelegem, ne este dată pilda acestui bogat căruia îi rodește țarina. O țarină muncită, sunt convins, și de el, nu doar de oamenii lui. Ceea ce îl face însă prilej de pildă nu-i rodirea țarinii din belșug. Ci incredibila lejeritate prin care își exprimă autonomia față de partea cea mai importantă a vieții. Viața cea de după sațiul ei! Nu întâmplător omul află că piere în seara aceea. El se pregătea de huzur – odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te – și descoperă că nimic din cele amintite nu-i mai sunt la îndemână. Căci îl așteaptă moartea.
E clar că omul muncea bine. Că nu se odihnea, nu-și dădea rând la mâncare, băutură ori veselie. Unii ar crede că e zgârcit. Hristos ne-ar fi spus asta. Ce pornește însă pilda este cearta dintre doi frați care nu reușeau să-și împartă corect moștenirea (Luca 12, 13-15), care uitaseră de frățietate din cauza lăcomiei. Dușmana liniștii și echilibrului. Părelnica împlinire a fericirii. Care încă ne minte și încă o credem.
Hristos Domnul ne îndeamnă să ne îmbogățim în Dumnezeu. Știe de ce o spune. Pentru că uneori avem senzația că dacă ni-i bine material ne și iubește Dumnezeu. Dar în mod cert finalitatea vocației noastre nu este doar să strângem, ci mai ales să dăruim. Pentru că rămânem bogați după ce dăruim tot ce avem mai bun. Exemple? Profesorul bun nu este altul decât care a strâns știință și o împarte cu smerenie și discreție. Medicul bun este cel care dăruiește știința și viața sa de fiecare clipă celui aflat în nevoi. La fel preotul, pompierul or ostașul.
La fel orice vocație. Care nu are zi de odihnă- și nu mă refer acum strict la Duminică – și nici nu prea se veselește și nici nu pierde vremea cu mese îndelungi ori stropite din belșug cu băutură. El se grăbește mereu în a da. În a se dărui. Și recunosc că bogăția lor suntem noi, cei care beneficiem de împrăștierea aceasta a lor, prielnică trecerii peste moarte. Oamenii de vocație care se îmbogățesc dăruind din belșugul îmbogățit în Dumnezeu par mereu în formă, duc greul din jur și uneori trec din viața aceasta și abia apoi se vede majestatea datoriei lor împlinite în îmbogățirea cea în Dumnezeu. Ei răspund cu neodihna și bunul lor simț la îndemnul Mântuitorului: „Nu vă îngrijiți pentru viața voastră ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca. Viața este mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea” (Luca 12, 22-23). Și știu că orice ar împlini, omenește vorbind, nu adaugă staturii lor un cot. Cum de altfel chiar nu-i interesează decât statura firii lor împlinite.
O să-mi spuneți că sunt tot mai puțini astfel de oameni. Deschideți-vă inima și priviți. Ei țin lumea!
