Suntem dinaintea încă unui om întrebător. Nu e singurul din Evanghelie și nici din istoria trăirii acesteia. Oamenii sunt mereu puși pe întrebare atunci când nu sunt demotivați. Când sunt cuplați la realismul vieții și vor mai mult pentru ei. Acesta din textul nostru nu-i un oarecare, ci un dregător. Om asumat și cel mai aprobabil responsabil.
De altfel, întrebarea sa este serioasă. Pusă în umbra unei oarecare lingușeli – „Bunule Învățător…”-, taxată ca atare de Domnul Hristos Care, atent, îi arată că încalcă o poruncă: „De ce mă numești Bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu!” (Luca 18.19). Cu alte cuvinte, sună ca o recitire a primei porunci din Decalog: Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău, să nu ai alți dumnezei afară de Mine… Hristos Domnul îi cere să se lămurească înainte de a se angaja într-o doxologie a Sa. Pare că spune: „Lămurește-te dacă Eu sunt Dumnezeu și binevestește, dar nu te ispiti lăudându-mă fără să mă înțelegi”.
Poruncile citate de om sunt parte din cele primite de la Dumnezeu în muchia de lumină a Sinaiului: să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi și să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta (Luca 18. 20). I-a înșirat principalele porunci care privec pe aproapele. Iar dregătorul confirmă că sunt acestea. Ba, mai mult, chiar le ține din tinerețile sale.
Hristos nu pare impresionat. El știe că orice om aflat în linia normală a vieții trăiește aceste porunci fără niciun efort. Le împlinește pentru că parte din ele sunt izvor natural de omenie, parte integrantă a moralei sociale care l-a impus drept dregător. Încălcându-le, nu putea fi dregător. Aviz celor care astăzi se vor ori se cred dregători. Pare neimportant amănuntul dregătoriei sale, dar iată în ce mod se aplică funcției statura morală.
Hristos vrea maei mult decât atât. Mai mult decât formalul trecut în actele bunei purtări. Lăudabile și „aplaudabile” social. Și propune un plus-valoare moralei împlinirii poruncilor iubirii către aproapele: „Vinde toate câte ai și le împarte săracilor, și vei avea comoară în ceruri; și vino și urmează Mie” (Luca 18. 22).
Domnul identifică aproapele către care să se îndrepte iubirea ce decurge din poruncile pe care dregătorul susținea că le păzește din tinerețile sale. E ca și cum i-ar spune: „Păzești poruncile, dar nu rodești poruncile!” Este atent Domnul la inima lui mai mult decât la mărturia lui. Era foarte bogat și ideea de a se despărți de parte din avuțiile sale îl supără. Îl întristează. De ce, ne întrebăm cu Sfântul Ioan Gură de Aur, al cărui sărac este prilej de supărare? Pentru că pe cel sărac îl exploatase pentru a fi bogat și își cumpăra statutul social de dregător.
Atât de grav li se pare exemplul acesta Apostolilor, încât aceștia întreabă, la rândul lor, cine se mai poate mântui în condițiile acestea. Răspunsul e limpede. Iisus răspunde: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18.27). Altfel spus, pune înaintea noastră modul în care mila Sa este fundamentală mântuirii. Cerând însă ca răspunsul nostru să fie onest, sincer, cuminte în cuvinte.
