Articol de Daniel Deleanu
Sub cerul plumburiu al unei Slobozii decupate parcă dintr-o recuzită bacoviană, acolo unde vântul câmpiei îți taie obrazul cu amintiri aspre și te cheamă la luptă precum o sirenă pustiită de răzmerițe, F.C. Hermannstadt a scris o nouă pagină de cinste într-un duel cu un destin ce părea să-și fi înfipt colții într-o banală cronică de toamnă târzie. Dar ce s-a născut din această confruntare n-a fost doar o partidă de fotbal, ci o adevărată baladă a supraviețuirii și a speranței.
Meciul a început sub semnul unei lupte de tranșee, cu mingea sărind nehotărâtă între gazon și cer, ca un greier însetat sub povara unui cer amenințător. Unirea s-a aruncat în atac cu o poftă de lup flămând. În minutul 20, Ionuț-Viorel Coadă, acest gladiator al câmpiei, a înscris pentru gazde cu forța unei legende înfuriate. Stadionul a erupt ca o pădure înjunghiată de o năpraznică furtună. Și noi, sibienii, ne-am simțit pentru o clipă străini, singuratici, pierduți sub un orizont ce părea un greu catafalc.
Dar din adâncurile tăcute ale vestiarului nostru s-a ridicat un suflu nou. Aurelian Chițu, cu privirea senină și setea de izbândă în ochi, a fost omul renașterii. În minutul 49, el a șters de pe fața pământului Sloboziei amărăciunea noastră. Golul său, o săgeată aurită, a fost ca o răbufnire a unui suflet ce refuză să capituleze. Cu toată ironia unui destin care părea scris în ceasul al doisprezecelea, Hermannstadt s-a ridicat, iar vântul nu mai era doar al lor.
A venit minutul 90+5. În acel moment, timpul părea să se dilate, să se oprească în mijlocul unui suspin colectiv. Când mingea a fost trimisă în careu, iar Silviu Balaure, acest poet al ultimului minut, a lovit-o, parcă însuși Apollo se hotărâse să ne fie zeu păzitor. Golul său a fost un strigăt cosmic, o sărbătoare a nesupunerii și o scatoalcă dată tuturor profeților de ocazie, care ne și vedeau deja prizonieri pe veci în Hadesul ultimelor două poziții ale Superligii.
Cu 2-1, F.C. Hermannstadt a plecat învingătoare, iar Slobozia a rămas un oraș ce își adună acum speranțele – ciulini azvârliți de sibieni din traistele lor înflorite – de pe marginea prăfuită a drumului. Noi am plecat cu fruntea sus, căci am dovedit că nu doar cu picioarele se joacă fotbalul, ci și cu inima, și cu sufletul, și cu acea nebunie frumoasă care face din fiecare minut o eternitate.
Acest 30 noiembrie va rămâne în amintirea noastră ca ziua în care am învins nu doar un adversar tenace, ci și propria noastră teamă de eșec. Și, ca-n orice poveste bună, am învățat că victoria nu e pentru cei care fug de furtună, ci pentru cei care o înfruntă cu pieptul dezgolit, gata să transforme tunetul într-un ropot de aplauze.