Parcă în conştiinţa niciunui alt popor Sărbătoarea Naşterii Domnului nu aduce cu ea atâta gingăşie, puritate, plinătate de simţire, ca la poporul român. Plămădit în gângurit de colindă şi pârguire de dalbe flori, Sărbătoarea Crăciunului nu e, pentru noi, o amintire a Naşterii Pruncului, ci Naşterea Dumnezeului Însuşi, la fel de reală ca cea de odinioară, din Betleem, la fel de cutremurătoare ca pogorârea lui Hristos între oameni, de oarecând şi dintotdeauna.
Când Roman Melodul, unul din făuritorii cântării bisericești, spunea că „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte”, el chiar ştia că Hristos Se naşte, că El chiar vine aievea între noi, căutând adăpost de inimă şi aplecare de suflet. Că astăzi la Hristos e chiar astăzi, iar minunea Naşterii e o continuă minune pentru cei care vor să Îl vadă pe Dumnezeu strâmtorându-Se la dimensiunea umană.
Ce poate fi mai frumos decât un Dumnezeu Care nu vine să supună pământul, să îl pedepsească, să Îşi exercite puterea Sa supremă, ci Care, dimpotrivă, acceptă ca umanitatea să dea fiinţă Celui mai presus de fiinţă, creatura să se facă gazdă Creatorului. Nu întâmplător, de altfel, locul în care se păstrează prescura din care se împărtășesc credincioșii în bisericile noastre are chipul Peşterii. Hristos, de la Naştere şi până la Jertfă şi dincolo de ea, pribegeşte mereu în Betleem (Casa Pâinii), pentru a-Şi găsi sălaş şi a Se face dar desăvârşit celor care Îi fac loc în viețile lor.
Hristos vine să resemnifice lucrurile, să le redea sensurile sale divine, să răscumpere umanitatea căzută în deznădejde. De acum, întreg universul se reconfigurează. Momentul Naşterii e unul de o gingăşie cu adevărat dumnezeiască. Păstorii, magii, îngerii, pornesc cu toţii să vestească bucuria. Lor li se alătură, an de an, copiii colindători, alai împărătesc prin care Domnul intră în Ierusalimul fiecărei case, al fiecărui suflet. Copiii înşişi Îl poartă pe Hristos din casă în casă, din colind în colind…
E o sărbătoare a florilor dalbe şi a lerului-ler, în care întreaga făptură freamătă de cutremur şi dor, de bucurie şi fior. Hristos, cu fiecare veste bună, cu fiecare colind pe la fereastra inimilor noastre vine, pleacă şi rămâne, într-un paradox de un firesc debordant. Hristos, încă o dată, Se împarte fiecăruia, însă nu Se divide, rămânând întreg, deplin, cu fiecare, în bucuriile și tristețile noastre.
Din păcate, parcă ne-am prea obişnuit să prăznuim sărbătorile fără sărbătoriţi. Avem mereu Sărbătoarea Naşterii Domnului fără Hristos, un An Nou fără înnoire, o sărbătoare a Sf. Ioan fără Botezător… Şi parcă din ce în ce mai greu Pruncul Îşi găseşte sălaş în Betleemul inimilor de astăzi. Confundăm tot mai mult Betleemul cu Golgota, oscilăm tot mai tare în opţiunea noastră între Hristos şi Irod…
E vremea colindelor. E vremea alegerii. Alaiul împărătesc s-a pornit către Betleem. Hristos e în dureroasă şi bucuroasă aşteptare. Păstorii fac loc înspre iesle. Magii sunt mai dăruitori ca nicicând. Îngerii se fac însoţire şi pavăză de cânt şi foc. Toţi sunt în aşteptare… Să Îi facem, măcar în acest an, bucurie Pruncului dumnezeiesc. De noi ţine zâmbetul Său din privirea-I mâhnită de aşteptare. Doar noi Îi putem face gânguritul şăgalnic, somnul lin, cerul senin…
Să Îi dăruim Pruncului născut în iesle un Crăciun cu Hristos şi un An Nou cu înnoire de inimă, de gând, un an cât o veşnicie. Cu Hristos, cu Maica Sa, cu alaiul de sfinţi și de îngeri.