Cred că parabola Întoarcerii fiului Acasă, la tatăl cel risipitor, este cea mai adâncă întâlnire a lumii cu drama tinereții. Un tată care se lasă dezmoștenit, care rămâne dezgolit de averile sale, dar nu se lasă dezbrăcat de slava paternității, a bucuriei de a avea încredere în copiii săi.
Ce ne arată Hristos Domnul în parabolă este firea noastră de fugari. De oameni care fug de bine. Care lasă liniștea casei tatălui, fiind convinși că dincolo de hotarele pământului tatălui ne e mai bine. Și la început așa pare. Libertatea se schimbă în libertinaj și pare că sufletul nostru scade. Caută hrană și n-o mai află. Caută tată, și l-a dezlipit de suflet. A lăsat un loc liber pentru alt om-model. Și a ales greșit.
Stăpânului țării în care și-a împrăștiat binele nu are milă. Din fiu liber, face rob la porci. Întoarcerea e o chestiune de trezire. De aducere aminte a unei țări în care tatăl te așteaptă. De aceea nu cred în oamenii care laudă locurile unde s-au așezat doar să le fie bine, dar nu au luat cumpătarea și discreția de acasă.
Tatăl pare ireal. Reacția lui bucuroasă taie din sobrietatea lacrimogenă a întoarcerii și readuce zâmbetul pe inima noastră. El ne arată că dacă un tată pământesc este în stare să facă o astfel de primire – fie el și prezent într-o parabolă -, cu atât mai mult poate reacționa așa Dumnezeu. Căci Domnul mereu ne amintește: tot așa este cu Împărăția lui Dumnezeu precum este cu tatăl acesta! Un tată al așteptării. Care refuză să fie după cum l-ar vrea ceilalți. Cârcotașii. Așa cum Dumnezeu refuză să fie după chipul unora, ci ne vrea după Chipul Său.
Fratele fiului risipitor. Supărăciosul dezgustat de iubirea tatălui pentru fratele său. Senzația de om nătâng ce mă însoțește citindu-i reacția nu mi s-a liniștit niciodată. Omul rău pentru că poate, răsfățul îi permite. Un puști parcă sătul de binele său. În care vede totuși un rău: nu i se dă mai mult. Îi lipsește bucuria. Și se simte asta parcă prin textura paginii, de 2000 de ani.
Domnul Iisus Hristos pare a fi El Însuși personaj în parabolă. Căci Întruparea Lui caută să repare astfel de nătângii de răsfățat. Pare că e imposibil. Noi înșine ne descoperim – de multe ori – fratele fiului risipitor. Deranjați că Dumnezeu așteaptă și iubește. Vindecă prin paternitatea Sa golul din sufletul celor ce I-au risipit harul prin băltoacele scurmate cu râtul de porcii firilor noastre sucite.
Nu doar tatăl din parabolă are doi fii, ci Dumnezeu-Tatăl are dinaintea Sa astfel de firi. Le iubește. Le așteaptă întoarcerea sau lămurirea. Fără teamă că nu are timp sau că limita iubirii Sale se pierde. E Dumnezeu, dar nu ne vrea Acasă fără noi. Fără înțelegerea neputinței în care ne epuizăm viețile. Căci ne vrea veseliți și bucuroși de învierea aproapelui ce se pierde în moarte, dar se întoarce. Și aflarea lui se face Bucurie Cerului.
