Suntem după o Săptămână Luminată în care textele Evangheliei ne-au readus aminte Cine anume este Acesta Care a Înviat. La Vecernia ce se cheamă a Doua Înviere – subliniez, numai ca ritual poartă acest nume, nu și pentru că a avut loc o a doua Înviere – am citit, de obicei în limbi străine, din Evanghelia de la Ioan (20. 19-25), cea dintâi parte a Întâlnirii dintre Domnul Hristos și oamenii Săi – Apostolii.
Zorii zilei au fost ai femeilor mironosițe, apoi ai lui Petru și Ioan – constatatorii Învierii – și acum sunt toți, ascunși totuși de frica iudeilor, în locul în care – cel mai probabil – trăiseră Prânzul prelungit pe care noi îl numim astăzi Cina cea de Taină.
De fapt, Cina care ne aduce Taina Împărtășaniei la îndemână. În primul episod, de-mi este îngăduit cuvântul, vedem pe Apostoli primind iertarea și Duhul Sfânt prin care să dăruiască pe mai departe iertarea în numele lui Dumnezeu. Un gând ar fi că nu se putea altfel decât în Foișorul Euharistiei să își afle începătura și Spovedania, arătând că numai împreună dăruiesc din Bucuria Învierii unei omeniri înfricoșate.
Dintre Apostoli, avem o absență. Pe Toma, cel numit Geamănul, care refuză să creadă că Domnul a intrat pe ușile încuiate și că a dat iertare Ucenicilor. Și cere să atingă Trupul Răstignitului Înviat.
Nu e o ambiție personală, cât un parcurs de luminare în adevăr. Toma se pare că lipsise de la întreg procesul și Pătimire a Domnului. Fusese îndepărtat din Ierusalim dintr-un motiv simplu. Semăna evident, până la asemănare de geamăn, cu Domnul Hristos. Bănuim că la chip, dar este foarte clar că e posibil să fi semănat la multe din gesturi, de vreme ce Domnul îi învăța și „gestualitatea” legată de aducerea către oameni a Împărăției Cerurilor.
Absentul cere dovezi. Și le primește, căci la o săptămână, neschimbând nici locul și nici obiceiul de a sta împreună – erau dincolo de poarta Esenienilor, miliția Templului nu prea avea acces acolo -, Apostolii primesc o nouă Întâlnire cu Cel Înviat, Care îi îngăduie lui Toma să atingă coasta rănită și semnul cuielor ce-L țintuiseră pe Cruce. Toma, numit Geamănul, nu știm dacă atinge au ba Trupul înviat – cântările liturgice sunt și ele martore ale acestei dileme, ca și mare parte din exegezele Părinților Bisericii -, dar e cert că le vede.
Le vede și reacția lui de durere – asemeni unui geamăn la durerea fratelui său – este o exultare a credinței, căci strigă, plecându-se învins de argument: Domnul meu și Dumnezeul meu! De departe, cea mai simplă și puternică mărturisire de credință!
Lecția lui Toma prinde bine la vremea de îndoială de acum. Credința nu e un act de simplă acceptare a unei vorbării bine ticluite. Ci efortul cuprinzător al înțelegerii, în nădejde și dragoste, că Iisus Hristos Cel Înviat nu e un simplu guru al israeliților care trece prin istorii. Ci e Mesia, Dumnezeu-Omul care ridică păcatele lumii, Mielul lui Dumnezeu Care, vădit la apa Iordanului de Ioan (Evanghelia din lunea luminată este Ioan 1. 18-28), se desăvârșește în arătare dinaintea Apostolilor Săi ca Domn și Dumnezeu!
Învierea nu e simplu gest care Îl privește pe Hristos în Sine, ci e darul Lui pentru propria noastră mântuire. Iar Toma ne spune peste veacuri: Adevărat că a Înviat!
