Se aude des în societatea noatră că încet-încet ne pierdem ca popor, că valorile și credințele noastre pier odată cu bătrânii satelor noastre. Dar un licăr de speranță mai există, pentru că totuși mai sunt tineri cu dragoste pentru tradițiile obiceiurile lăsate de străbunii noștri.
Georgeta Maria Roman e un exemplu în acest sens. Vine din Blăjel, județul Sibiu și este studentă la două specializări din cadrul Universității „Lucian Blaga” Sibiu: Departamentul de Istorie, Patrimoniu și Teologie Protestantă, în anul III la Conservare și Restaurare și în anul I la Studiul patrimoniului şi managementul bunurilor culturale. Pe lângă activitățile și proiectele la care participă în cadrul facultății, Georgeta urmeazǎ cursul de instrumente de suflat în cadrul Școlii populare de arte „Ilie Micu” din Sibiu și, de asemenea, este pasionatǎ de tehnicile tradiționale de picturǎ a icoanei. De curând a participat la un Simpozion Internațional în Franța, unde a prezentat elemente de costum din localitatea sa natală.
Cum a arătat copilăria
„Fie că mergi spre Blăjel din Târnăveni, fie că vii de dinspre Mediaș, nu ai cum să nu vezi biserica săsească ce este situată pe deal, care mie personal îmi dă simțămintul de acasă”, îmi mărturisește Georgeta. Pentru tânăra din Blăjel, copilăria a însemnat miros de naftalină și busuioc.
„Este o combinație de mirosuri pe care le întâlnești la costumele populare, care sunt păstrate cu foarte mare grijă între țesături albe fine. La noi în majoritatea caselor este destinată o camera păstrării costumelor, casa dinǎinte; se intră foarte rar în acea cameră”, spune studenta.
Învățată de mică să respecte datinile, Georgeta a luat ce-i mai bun de la fiecare membru al familiei sale: „Copilăria la Blăjel pentru mine a fost una cum cred că ar trebui să fie. Am crescut și cu bunicii, dar și și cu părinții. A fost un lucru bun. Chiar am prins-o până la 12 ani și pe străbunica și am putut vedea diferența dintre generații, dar și armonia dintre acestea. Pot spune că intervin elemente noi, dar nu le neagă pe cele vechi”.
Patrimoniul face parte din cotidian
Trăind într-un loc, nu ne dăm seama de importanța tradițiilor și obiceiurilor de lângă noi (generic, patrimoniu imaterial), deoarece suntem obișnuiți cu acestea, fac parte din cotidian. Lucrul acesta l-a simțit și tânăra, care se mulțumea cu simplul „Așa e la noi”.
„Dacă stau să mă gândesc la elemente de patrimoniu imaterial cu care am copilărit, ar fi tradițiile de înmormântare. Obișniuiam să merg cu bunica «Să ducem la mort», cum se spune la noi. Adică, atunci când murea cineva, mergeai «sǎ duci la mort». Se ducea o găină vie, netăiată, un număr de ouă, un kg de făină, dacă era post, fasole, orez, toate pentru masa de pomană de după slujba înmormântării. Mi se părea un lucru foarte firesc chiar și moartea. Este o mare diferență față de abordarea pe care am văzut-o la oraș. Era parte a vieții și mai mult decât atât, era un ritual pentru tot satul. Îl simțeam mai prezent atunci, față de acum. Sau poate am crescut eu și văd altfel lucrurile”, povestește Georgeta.
Costume cu fir de aur
Sărbătorile erau niște evenimente foarte importante, spune studenta. „La Rusalii, că tot se apropie ușor-ușor această sărbătoare, oamenii se îmbrăcau în hainele cele mai frumoase pentru a merge la biserică. Și aici mǎ refer la costumele populare, acestea fiind de diferite feluri. Nu le-aş enumera acum, însǎ pot sǎ spun cu certitudine cǎ la Rusalii, Blǎjelul se îmbracă în luminǎ.
Mi-aduc aminte cum era în biserică, toate acele haine cusute cu fir de aur. La «ieșâre», adicǎ momentul liturgic la care se cântǎ axionul, se trage clopotul și se cântǎ «Cuvine-se cu adevărat», era un moment atât de înǎlțǎtor!… Te copleșea acel moment, când se ridicau toți în picioare și strălucea toată biserica. Eu eram micǎ, stăteam pe la jumătatea bisericii, undeva pe partea dreaptă și mă uitam de la spate femeile care purtau «năfrămi» cu margine galbenă, galbenul de Blăjel, marcă identitară, am putea spune. Se armoniza totul, în lumina de varǎ din jurul orei 11 biserica se umplea de luminǎ și sunt convinsǎ cǎ lumina ne umplea și ne umple încǎ sufletele. Totul strălucea!”, spune Georgeta.
Campioană națională la pictat icoane
Georgeta a fost pasionată încă de mica de pictură. Tânăra își aduce aminte de când era în școala primară și a făcut prima sa pictură pe sticlă.
„Alǎturi de doamna învățătoare Marcela Florea, căreia îi datorez tot parcursul meu în lumea artelor plastice, am pictat o o vază cu flori pe sticlă. Eram în clasa a IV-a atunci. Iar undeva într-a VI-a am participat pentru prima oară, dar așa pe repede înainte, la Olimpiada de Meșteșuguri Artistice Tradiționale de la Muzeul Astra. L-am avut pictat pe Sfântul Nicolae atunci și am obținut locul II. A fost destul de încurajator, nu am mers cu speranțe așa de mari că voi câștiga. M-am înscris și în al doilea an și am participat am obținut locul I, calificându-mă și la Olimpiada Națională. Tot așa, până am terminat liceul. Am patrticipat la națională de trei ori, unde am luat locul I de fiecare dată”, povestește tânăra.
Menirea
Se apropia terminarea liceului, iar tânăra nu știa pe ce cale să o apuce. Era și tristă că va participa la ultima sa Olimpiadă a Meșteșugarilor. „La ultima etapǎ județeană la care am participat l-am avut pictat pe Sfântul Gheorghe, care este ocrotitorul meu.
Am obținut locul I, însǎ la final eram foarte tristă, ca și cum s-ar fi terminat o etapă din viața mea, întrucât dacǎ aş fi ales sǎ susțin o admitere în țarǎ, nu aş fi putut participa și la etapa naționalǎ. Iar atunci m-am gândit la cum ar fi să continui tot pe drumul patrimoniului. Nu regret nicio clipă că am venit la Conservare și restaurare. Mi-am dat seama că a fost ce mi-am dorit dintodeauna”, mărturisește Georgeta.
Sete de cunoaștere
Era în anul II la Conservare și restaurare când, la un moment dat, la un curs de etnografie, Georgeta şi-a întâlnit mentorul. „Am început o a doua facultate după un curs de etnografie, alături de doamna profesoară Lect. univ. dr. Maria Șpan, căreia îi datorez punctul în care sunt acum. Dumneaei mi-a deschis cumva ochii, dar și inima, înspre tot ce e frumos, simplu și am înțeles acum cǎ marea bucurie vine de fapt din a vedea cât frumos ne înconjoară.
Nu pot sǎ exprim cât de fericitǎ sunt cǎ am făcut pasul acesta, e cel mai împlinitor lucru din acest moment, sǎ fiu studentǎ. Desigur, dorința de a mai rămâne puțin la ULBS a fost alimentată și de ceilalți profesori. După doi ani de facultate mă simțeam așa de bine aici, mă împlinea să merg la laboratoare, la cursurile teoretice, cumva nu mă săturam să fiu acolo. Pare nefiresc, mǎ pregătesc acum de absolvirea primei specializări și nu vǎ pot spune cât mǎ bucur cǎ povestea nu se încheie aici”, spune tânăra.
Cu Blăjelul în Franța
„De curând am fost în Franța, la un Simpozion Internațional, unde am vorbit despre Blăjel, în special de ie. Faptul că mi-am dus ia cu galben în Franța a fost ca cel mai sincer semn de recunoștiință pe care am putut să-l întorc comunității care m-a format. Am avut o prezentare despre ia de Blǎjel și gulerul elisabetan, cercetarea mea de suflet, care practic m-a deterinat «la mai mult». În cadrul acestei prezentări am încercat sǎ aduc cât mai multe dovezi imagistice.
Sǎ descriu sentimentul din clipa în care am putut sǎ prezint, acolo, costumele stră-străbunicilor mei? Sau momentul în care pe ecran era proiectatǎ imaginea satului meu?… Ce cuvinte ar putea cuprinde bucuria aceea? Multe ar fi de zis, dar mai multe de simțit”, mărturisește tânăra.
Păstrarea patrimoniului
„Cel mai frumos proiect la care am participat pot spune cǎ este Revista de Antropologie Culturală, unde am putut fi anul trecut redactor șef de ediție și am publicat aici două articole. Dacǎ pot spune cǎ am avut un vis mǎreț din copilărie, el s-a împlinit când am ținut revista în mânǎ”, spune Georgeta.
Această experiență a îmbărbătat-o și i-a dat forță să-i motiveze și pe alții: „Fiecare avem raportarea personală la ceea ce înseamnă grija de patrimoniu. Toți aveam în mai mare sau mică măsură simțul răspunderii, în ceea ce reprezintă moștenirea lăsată de bunicile și străbunicile noastre, mai ales că unii dintre noi am văzut greutatea acelor lucruri. Unii dintre noi poate nu realizeazǎ, dar toți ne iubim patrimoniul, aş îndrăzni sǎ spun. Sunt convinsǎ cǎ oricine are o ie cusutǎ de bunica, de mama…, nu cred cǎ este indiferent fațǎ de ea”, e de părere tânăra.
„Mă consider o țărancă”
„Mă consider țărancă din toate punctele de vedere. Din păcate, s-a denaturant acest termen, dar mie nu-mi pare că a fi țăran e o jignire. Pentru mine, țărancă este o persoană care locuiește la sat. În Blăjel, când te îmbraci în costum popular, te îmbraci «țăran/ă». M-a întrebat bunica, acum de curând: «Ce faci, te îmbraci țărană la Rusale?». Țăranii erau oameni de cuvânt, oameni sinceri, oameni muncitori… Ba chiar aş putea spune cǎ mai am de lucru pânǎ sǎ devin o țǎrancǎ cum trebuie”, spune Georgeta.
„Lucrul bun nu te întreabă nime’-n câte zile îl faci”
„Lucrul bun nu te întreabă nime’-n câte zile îl faci”, i-a spus odată o mǎtuşǎ Georgetei. „Mi se pare un sfat de viață, pe care vreau sǎ îl urmez și eu. Cred cǎ orice am face…, trebuie sǎ facem bine. Mai bine să îți faci timp pentru acel lucru, dar să îl faci așa cum trebuie, să faci acel lucru ca pentru Dumnezeu!”, concluzionează tânăra.
Urmărește Sibiu 100% în Google News
