Este cât se poate de limpede că așezarea Evangheliei acesteia, a cincea după Înviere, zisă a Samarinenei (Ioan 4. 5-42), poartă în temeiul său o înțelepciune practică a Bisericii primare. În perioada dintre Paști și Înălțare, respectiv Cincizecime, se împlineau zilele efortului de învățătură către cei abia inițiați în cele ale învățăturii de credință. Se prezentau o serie de cateheze, de lecții, de explicare a învățăturii de credință și mi-este foarte greu să cred că exista la îndemâna creștinilor o mai temeinică lecție despre închinarea în Duh și Adevăr decât această întâlnire de apă și foc dintre Mântuitorul Hristos și femeia din Samaria.
Pe de o parte este uimitor cu câtă limpezime de gest și cuvânt i Se descoperă Domnul ca Mesia acestei femei. Nu e simplu joc de rol, cum am spune astăzi, jucat la marginea unui spectacol, ci adâncul înțelepciunii lui Dumnezeu vădit în gesturi și cuvinte simple. Pe de altă parte este inima iubitoare, păcătos de iubitoare, a acestei femei care identifică în Hristos un altfel de prooroc, o altă voce și o altă putere de emoționare și creștere a empatiei. Deși se văd de ceva minute, cei doi par să se cunoască de o viață.
Domnul Hristos o incită. Îi descoperă inteligența și îi hrănește curiozitatea. E o lecție bună de pedagogie aplicată de către cei care se voiesc a fi învățători într-ale credinței. Nicio forțare. Maximă încredere insuflată și o minte lucidă, care primește lecția până la capăt. Atentă, femeia trece cu preocuparea de la persoana ei – uimită cum Străinul știe de bărbații ce i-a avut – la comunitate, cerând să fie lămurită care dintre cele două închinări e primită de Dumnezeu: a lor în Samaria ori a poporului lui Israel, în Ierusalim, pe vârful Moria.
Discuția dintre cei doi – Dumnezeu-Omul și femeia samarineană – rămâne o excelentă lecție împotriva îngustimii noastre de minte. Lecția ne arată că Hristos Domnul refuză plecăciunea celor care administrează credința. E împotriva „funcționarilor” Duhului Sfânt, arătându-ne modelul misionar pe care-L preferă: inima curată, aprinsă de focul iubirii! Umilă și umilită, femeia samarineană devine apostolul cetății sale. A lumii, în fapt.
Apa din puțul lui Iacob, pânză freatică plină de profunzimi istorice în neamul lui Israel și al samarinenilor, devine apa colimvitrei creștine. Și femeia aceasta – guralivă și isteață – dovedește că sensul vorbirii cu Dumnezeu-Omul nu-i bolmojire de vorbe, ci inteligență și respect, cumințenie și măsură. Chiar dacă la început nu știa Cine Este Acela care-i cere apă, la sfârșitul întâlnirii nu doar că știa, dar înțelegea că apa vie ce o primise nu era doar pentru ea. Știe că pentru păcatele ei Omul din fața ei va muri și va Învia? Pare că da. Oricum, numai prin prisma Crucii Sale cuvintele spuse femeii devin Evanghelie și nu lecție de coaching. Cine are suflet ca să înțeleagă, să înțeleagă!
, poartă în temeiul său o înțelepciune practică a Bisericii primare.){kind=link}