„Detectorismul a început cu stângul în România, în condițiile în care între 1993-2005, detectoriștii s-au identificat exclusiv cu braconierii siturilor arheologice”, spune conf. univ dr. habil. Marius-Mihai Ciută, fost polițist de patrimoniu și actualmente profesor universitar la Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu. Acesta și-a dedicat atenția ultimilor 20 ani acestui fenomen, al detectorismului, care poate produce, cum afirmă el, prejudicii inestimabile Patrimoniului Cultural Național. Munca sa a dus la peste zece studii și articole cu asupra acestei probleme.
Un fenomen nemonitorizat
„Lupta” între detectoriști și arheologi este una încă actuală. „După 2005, fenomenul detectorismului a luat dimensiuni pe care nu le anticipa nimeni. A crescut și crește în mod exponențial sau după modelul «bulgărelui de zăpadă». De exemplu, dacă în 15 martie 2021, un grup de socializare cunoscut (DetectieMetal.com – Comunitatea detectoristilor din Romania) avea 8.300 membri, în 27 iunie 2025, numărul membrilor este de 66.100! A crescut de peste 8 ori în 4 ani. De asemenea, conform unor estimări pe care le-am făcut (și le-am publicat!), în 2023 în România activau peste 30.000 de deținători de detectoare de metale! Pot aprecia că acum sunt peste 35.000! În condițiile în care în România au au rămas mai puțin de opt polițiști de PCN, trebuie să fii naiv să crezi că acest fenomen poate fi monitorizat! El rămâne unul necunoscut în proporție de peste 90%.
Din nefericire, deși poliția de patrimoniu cultural și arheologii au tras nenumărate semnale de alarmă, legile au rămas neschimbate, neadecvate, lăsând multe goluri și neînțelegeri. Nu există interesul evident al responsabililor din Ministerul Culturii de a actualiza și adecva legislația. Mai mult, această stare de lucruri a dus la existența unor raporturi conflictuale, tensionate, între detectoriști și arheologi. Este exact ce nu ar trebui să se întâmple! Cu ce a greșit patrimoniul cultural în această situație? Ca ofițer de Poliție de patrimoniu am încercat să militez pentru deschiderea căilor de comunicare între arheologi și detectoriști.
Parțial, am reușit. Am deschis calea unor bune practici. Dar este un demers dificil. Suspiciuni, rețineri, ezitări vor exista mereu, sau chiar se vor schimba atitudinile unor actori. Există însă mari disfuncții: diferența netă numerică (30.000 de detectoriști la mai puțin de 1000 de arheologi activi), diferențe de viziune și abordare a problematicii, diferențe de pregătire profesională și de repere morale, incapacitatea înțelegerii unor noțiuni elementare legate de însemnătatea contextului arheologic”, spune Marius Ciută.
Ce este un „obiect de patrimoniu”
Ca să înțelegem mai mult acest fenoment, l-am rugat pe fostul polițist de patrimoniu să ne lămurească în legătură cu adevărat problemele pe care le cauzează detectoriștii Patrimoniului Cultural Național. Primul pas ar fi să definim ce este un obiect de patrimoniu. „Cea mai bună descriere a «Obiectului de patrimoniu» este de găsit în modul de definire a «bunului care aparține patrimoniului cultural național» din Legea 182/2000, privind protejarea patrimoniului cultural mobil: bunuri cu valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică şi tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural şi ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman şi ale contribuției românești, precum şi a minorităților naționale la civilizația universală. Pentru un polițist de patrimoniu, obiectul de patrimoniu este orice entitate materială care impune necesitatea protejării ei, ca element imuabil în ceea ce privește definirea unui popor”, afirmă Marius Ciută.
Atribuțiile polițistului de patrimoniu
Un polițist de patrimoniu, după cum spune profesorul universitar, trebuie să ia măsurile legale necesare pentru a gestiona o evidență (inventar) al PCN (Patrimoniul Cultural Național) în zona sa de competență, de a preveni și de a investiga faptele care pot duce la afectarea PCN. Acest lucru înseamnă o serie largă de atribuții: de la efectuarea de controale la unitățile care dețin bunuri de PCN, la efectuarea de activități judiciare în cadrul dosarelor penale privind PCN, la gestionarea protocoalelor de colaborare cu instituții cu atribuții în domeniul PCN, la eliberarea de autorizații de deținere a detectoarelor de metale și monitorizarea activității detectoriștilor.
Apariția acestei structuri speciale, care avea ca principală responsabilitate protejarea, prin toate căile prevăzute de lege, a patrimoniului cultural, nu a fost determinată de o nevoie a societății și nici măcar ca un element al strategiei structurilor puterii executive sau legislative. Această structură a poliției de protejare a patrimoniului cultural (PCN), ca de altfel și legile de protejare a PCN din anii 2000-2002, au apărut ca elemente obligatorii impuse de Uniunea Europeană pentru aderarea României la organismul european. Legile au fost concepute „pe repede înainte”, motiv pentru care s-au dovedit a fi incomplete și neadecvate în scurt timp.
Polițiștii de patrimoniu au avut rolul unor „cenușărese”
Poliția de PCN, a avut un debut bun (chiar foarte bun!) în intervalul 2005-2009, afirmă profesorul universitar, reușind mult peste ceea ce și-au propus decidenții politici de la acel moment. „Deși rezultatele ei au fost peste așteptări, prin faptul că în exercitarea atribuțiilor specifice a deranjat structuri, instituții, persoane, nu a fost o structură agreată. Mai mult, pot afirma că nici IGPR (Inspectoratul General al Poliției Române) și nici Ministerul Culturii nu au înțeles niciodată care este adevărata menire a poliției de patrimoniu.
IGPR a perceput-o ca pe un «corp străin» impus «cu forța» de conducerea politică, iar Ministerul Culturii (mai ales prin structurile sale deconcentrate) s-a simțit amenințat de ideea unei monitorizări «din exterior», care le-ar fi știrbit din autoritate și, mai rău, ar fi relevat disfuncțiile care guvernează funcționarea acestor instituții. Pe scurt, polițiștii de patrimoniu au avut rolul unor cenușărese, nefiind «iubiți» de nimeni, obligați ca prin natura activităților lor să devină persoane neagreate de puternicii locali (primari, președinți de CJ, directori de muzee sau instituții de cultură, investitori, administratori de societăți comerciale, detectoriști!”
Oamenii nu știu să facă diferența dintre un simplu obiect de patrimoniu și un obiect găsit pe proprietatea lor
În marea majoritate a cazurilor, oamneii nu știu să facă această distincție între un obiect de patrimoniu și un simplu obiect găsit pe proprietatea lor, e de părere Marius Ciută: „Ai nevoie de o cultură generală solidă (absolvirea unor forme de educație superioară), dar și de capacitatea de a ști unde și cum să te documentezi. În cazurile detectoriștilor, mai intervine un factor: interesul! Mă refer la cât de interesat este, de fapt, de semnificația istorică și valoarea patrimonială a acelui bun.
În marea majoritate a cazurilor, detectoriștii sunt interesați doar de valoarea intrinsecă a pieselor, de modul în care le pot valorifica, sau, în cea mai puțin rea din situații, de modul în care pot să devină celebri în cadrul comunității sociale în cadrul căreia îți prezintă descoperirile. Indiferent de regimul de proprietate al terenului pe care se face descoperirea, bunurile PCN aparțin Statului! Unii detectoriști confundă regimul de proprietate asupra terenului cu cel de proprietate al obiectelor aflate în subsolul acelui teren! Unii fac această confuzie deoarece în alte țări (cum ar fi UK), unde există alte prevederi legale privind proprietatea, o parte din compensația plătită de entitățile care achiziționează bunurile culturale revine proprietarului. În România această prevedere legală nu există!”
Pașii pe care trebuie să-i facem atunci când găsim un obiect de patrimoniu
L-am rugat pe Marius Ciută să ne spună ce trebuie făcut atunci când găsim un obiect de patrimoniu: „În cazul unei descoperiri întâmplătoare (acceptând în continuare că bunurile descoperite utilizând detectorul de metale sunt «întâmplătoare», descoperitorul este obligat să predea bunul, într-un interval temporal stabilit, la primarul localității de pe raza căreia a fost efectuată descoperirea. Acesta din urmă anunță Direcția pentru Cultură și ia, potrivit legii (!) primele măsuri necesare (identificare loc descoperire, aflate date și informații, măsuri de pază și protecție etc.).
DJC preia bunurile, face propriile investigații (împreună cu primarul și descoperitorul), predă bunurile unei instituții publice care are drept de deținere (muzeu, colecție publică etc.), iar dacă are suspiciuni cu privire la legalitatea descoperirii, anunță organele judiciare!”
„Lupta cu detectoriștii”
Detectoriștii, afirmă profesorul universitar, ca și membrii societății, sunt diferiți, de la caz la caz și reacționează diferit, în funcției de reperele lor morale și etice, de gradul de pregătire în domeniul PCN, de interesele care îi determină să practice detectorismul. „Am scris peste 10 articole și studii despre detectoriști. Am fost și rămân chiar fascinat de profilul lor psihologic și de evoluția acestuia.
Există detectoriști de foarte bună calitate, care au înțeles că în cazul bunurilor care s-au păstrat în contexte originale (in situ), merită atenție și asistența unor profesioniști (vezi cazul asociației Dacia Crisius din Oradea), care nu au pretenții financiare (vezi același caz). Există detectoriști care încă nu s-au decis de ce parte a legii și a eticii se află. La ei, spiritul Indiana Jones este puternic, iar dacă reprezentanții Statului reacționează în mod greșit (și sunt destule cazuri de acest fel!), sunt tentați să devină și un fel de Robin Hood… și «să-și facă singuri dreptate».
Există însă și detectoriști care urmăresc exclusiv obținerea de venituri financiare (și celebritate!), nefiind defel interesați de valoarea patrimonială și istorică a bunurilor descoperite «întâmplător»… Nu în ultimă instanță, există și detectoriști care suferă de anumite afecțiuni psihice (și am cunoscut, din nefericire, și din această categorie!), care fac foarte mult rău PCN. Au distrus și vandalizat situri arheologice, artefacte de proveniență arheologică, într-o inexplicabilă «reglare de conturi» cu oamenii legii sau cu oricine nu le este pe plac. Orice pădure are și uscături…”
Am experimentat inclusiv rolul „polițistului sub acoperire”
Ca polițist de patrimoniu, Marius Ciută a avut 12 misiuni internaționale, cu recuperări de patrimoniu (Germania, Franța, Serbia, Ungaria, Macedonia etc.). „Este greu să descrii, în cuvinte, sentimentul pe care îl ai atunci când te întorci în țară cu artefacte de categoria «Tezaur», furate, traficate, dar apoi recuperate, care urmează a fi predate la muzee și apoi vor fi expuse în expoziții naționale și internaționale! Toate misiunile au fost dificile, fiecare în parte având detalii specifice. Poate cele mai dificile au fost cele din Serbia (două la număr). Grea, în sensul de anevoioasă și complexă, a fost cea a recuperării «Tablelor de legi» de la Troesmis, din UK, care a durat peste șapte ani! Riscantă a fost cea cu «Colierul cu cercei» de la Căpâlna.
Am avut și misiuni dificile în țară, când am experimentat inclusiv rolul «polițistului sub acoperire». Iar cele mai importante bunuri recuperate au fost: «Statuia din marmură a lui Hercules», de la Apulum (estimată la peste 1.000.000 Euro), brățările din aur dacice (ca membru al echipei), cele două table din bronz, cu textul Constituției municipale a orașului (municipiului) roman Troesmis, «colierul cu cerceii de la Căpâlna», tezaurele de Kosoni din aur (peste 1000) și argint (40) de la Sarmizegetusa Regia, cele două «scuturi regale» din fier, de la Piatra Roșie, un fragment de tezaur de obiecte sustrase din necropolele cetăților dacice de la Tilișca și Piatra Craivii etc.
Majoritatea cazurilor au fost publicate! Ca arheolog expert, am considerat că este obligația mea de a publica datele extrem de importante, cu relevanță arheologică-istorică, pe care le-am obținut în timpul investigațiilor judiciare. Încă sunt în curs de a da publicității, dar mai ales bibliografiei de specialitate, cât mai multe din aceste date, care vor fi extrem de importante în procesul reconstituirii, de către generațiile viitoare de arheologi, istorici, istorici de artă, a semnificației și funcționalității acestor artefacte”, adaugă Marius Ciută.
„Un segment de detectoriști needucați se va comporta ca un elefant în magazinul de porțelanuri”
Spre final, l-am rugat pe profesorul universitar să ne spună cum stă Sibiul la capitolul „protejarea Patrimoniului Cultural Național”: „Sibiul, ca oraș cu Universitate cu specializare de arheologie și patrimoniu cultural, cu atâtea muzee de profil, cu un DJC care are consilier expert pe arheologie (caz aproape unic în România!), cu o zestre istorică (arheologică) excepțională, cu o disciplină care ține de moștenirea săsească, are toate argumentele ca să devină un model de bune practici. Dar deschiderea trebuie să fie din ambele părți: arheologi – detectoriști. Este nevoie de educație înainte de toate. Un segment de detectoriști needucați se va comporta ca un elefant în magazinul de porțelanuri, chiar și atunci când intențiile sale sunt curate…”
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
