Maiorul în retragere Simion Dragoman se naște în 1924, în satul Nocrich, județul Sibiu, aproape de anul în care ia ființă Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu (1920). Urmează studiile la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, iar după absolvirea liceului (1942) se înscrie la Facultatea de Medicină, care își mută pe atunci sediul de la Cluj în orașul nostru, din cauza războiului.
Trăiește până la 50 de ani la Sibiu, unde e șeful secției de Chirurgie Infantilă și Ortopedie la Spitalul de Pediatrie „Luther” și devine unul dintre primii ortopezi‑pediatri ai Sibiului. În 1974, după 25 de muncă de grijă față de copii, se mută în Germania, împreună cu familia, unde își continuă cariera medicală.
101 ani sărbătoriți la Sibiu
Acum are 101 ani. I-a împlinit anul acesta, în 24 aprilie, și a venit la Sibiu special pentru a fi sărbătorit de Asociația Națională a Veteranilor de Război, filiala „Traian Moșoiu” și de studenții de la «Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, la Biblioteca Județeană ASTRA, în cadrul expoziției „«Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”. La Sibiu din 1920”. Maiorul în retragere, după discursul lui Cosmin Roman, muzeograful Academiei Fortelor Terestre „Nicolae Balcescu” din Sibiu și al lui Marius Popența, președintele filialei județene „General Traian Moșoiu” din Sibiu a Asociației Naționale a Veteranilor de Război, merge tremurând în fața audienței. E drept, cei 101 ani aproape că nu l-au gârbovit.
Refugiați din cauza războiului
Veteranul se așază pe scaun, o liniște se așterne peste sală, se uită în jur, iar studenții sunt ochi și urechi la fila de istorie ce se află în fața lui. Deschide gura și cu glas tremurând începe să povestească: „Tata era învățător, țin minte că am plecat din sat să urmez studiile la Liceul «Gheorghe Lazăr» din Sibiu și vedeam cadeți îmbrăcați elegant duminica prin oraș.
Războiul era început când am terminat liceul. Țin minte că au venit în Sibiu zeci de mii de refugiați din Basarabia, Ardealul de Nord. La acea vreme Sibiul avea în jur de 50.000 de locuitori și fiecare familie trebuia să ia în casă pe cineva. Noi aveam doi studenți de la Cluj la medicină în casa noastră. Pe toată strada unde stăteam fiecare vecin ținea câte doi-trei oameni, era foarte greu pentru noi”.
Facultate și armată făcute în paralel
Maiorul în retragere Simion Dragoman are o coerență în vorbire, remarcabilă pentru vârsta sa. Nu o spun eu, o spun cei prezenți la eveniment. „După terminarea liceului m-am înscris la facultate, dar cei care terminau liceul trebuiau să meargă și la școala militară de ofițeri, așa că am început să fac facultatea, dar și armata în paralel. Mergeam patru zile pe săptămână la facultate și două zile la armată. Aveam uniforma acasă și la ora șapte mergeam la Cazarma Kempel, aflată în Piața Armelor, din Orașul de Jos; seara la cinci plecam acasă.
Mai mergeam pe Calea Poplăcii până la ieșirea din oraș, acolo făceam instrucția, apoi la trageri pe dealul Gușteriței, duceam în spate, împreună cu alți soldați, o mitralieră Maxim rusă, grea, unii duceau roțile, alții țevile. Era foarte greu pentru noi ca să facem studii și să facem și armata. Am făcut acest acest lucru până la 1944, la 23 august când au venit prietenii noștri din răsărit”, povestește veteranul.
Prietenia cu Mircea Carp. ,,Și acum să auzim de bine”
Veteranul își aduce aminte cu nostalgie de unul dintre tovărășii săi de nădejde, care a decedat anul trecut, la 101 ani, Mircea Carp, jurnalistul de la „Vocea Americii” și la „Europa Liberă”: „Mircea Carp era un băiețel drăguț, l-am cunoscut la vârsta de 10 ani, la Liceul Gheorghe Lazăr. El stătea în banca întâi, eu în banca a doua. Învăța foarte bine, a fost premiantul clasei, el și cu unul Uzunov, care era fiul șefului directorului de la Căile Ferate se «băteau» pentru acest titlu.
Doi ani de zile am făcut școala împreună, dar după aia nu ne-am mai văzut. Mircea a intrat la Liceul Militar la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște, iar de acolo, mi-a povestit el, în 1942, a fost trimis în Germania, la școala de ofițeri. Din Germania a fost trimis pe front. (…) După mai multe peripeții, a luptat cu armata, apoi au fost dat afară din armată, a fugit prin Ungaria, a ajuns în Austria și din Austria în America, unde a lucrat la «Vocea Americii», unde a început să vorbească, să dea românilor curaj să aștepte un viitor mai bun. Mircea vorbea foarte frumos și avea o frază cu care încheia mereu transmisia «Și acum să auzim de bine»”.
O întâlnire după 70 de ani
Mă uit în jurul, aproape numai tineri… Oare câți dintre noi vom ajunge măcar până la apropierea vârstei veteranului și câți vom mai fi în stare să ne spunem povestea, așa cum cum o face el? „După America a venit la «Europa Liberă», la Praga, și a vorbit și acolo, și nu l-am mai văzut pe Mircea, doar îl auzeam la radio. L-am mai întâlnit pe urmă după 70 de ani, la Munchen. Regăsindu-ne am început să ne întâlnim regulat, odată la două săptămâni, noi și un alt prieten sibian de vârsta noastră.
Anul trecut mi-am sărbătorit ziua (cei 100 de ani), el era mai mare ca mine cu un an și fusesem și eu la ziua lui. Însă Mircea nu a putut să vină la mine, așa că mi-am serbat ziua la el acasă, pe data 9 mai. Iar pentru că era 10 mai a doua zi, am cântat: «Zece mai ne-a fi de-a pururi / Sfântă zi, căci ea ne-a dat / Domn puternic țării noastre, / Libertate și Regat». Apoi am venit la Sibiu și am zis că ne vedem iar la terasă când mă întorc din călătorie. El se deplasa foarte greu și aproape nu mai vedea deloc. Când am venit înapoi la München, Mircea era pe lumea cealaltă”, povestește veteranul, iar ultima frază umple cu o liniște apăsătoare toată încăperea; numai zumzetul unor oameni care nu au fost părtași la poveste strică solemnitatea momentului.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
.){kind=link}