Articol de Daniel Deleanu
Se spune că toamna e anotimpul melancoliei. La Sibiu, e anotimpul înfrângerilor elegante. Pe un stadion tot mai gol și mai tăcut, Hermannstadt a reușit, din nou, performanța de a juca un fotbal frumos – dar numai pentru adversar. Într-o duminică ce mirosea a amărăciune, băieții noștri au demonstrat că pot păstra mingea cu o delicatețe de bijutier – doar că bijuteria, așa cum ne-au obișnuit în ultima vreme, a ajuns în vitrina altuia.
Am început chiar bine. În minutul 14, Andreas Karo, stoper cu ambiții ofensive, a lovit mingea cu capul și a trimis-o în poarta gălățenilor ca pe-o izbăvire ce ne-o doream de atât de multe etape… A fost momentul acela scurt, când tribuna a crezut, naiv, că fotbalul s-a întors la Sibiu. Câteva minute mai târziu, însă, realitatea a început să-și arate colții.
Pentru că, de la acel 1–0 promițător, Hermannstadt a redevenit ceea ce știe cel mai bine să fie: o echipă care își predă singură meciurile, cu politețe și grijă pentru adversar. Paulinho, în minutul 38, a prins o minge și a șutat sec, ca un profesor care pune nota de trecere fără ezitare. Egalare meritată, fiindcă ai noștri păreau preocupați mai mult de estetica norilor decât de meci.
După pauză, spectacolul a devenit complet. În minutul 57, Andrezinho a profitat de o apărare sibiană care semăna mai degrabă cu o piesă de teatru absurd – patru oameni privind mingea fără să se atingă de ea. A fost 1–2, iar tribuna a oftat greu, ca o mamă care știe că fiul ei a luat-o iar pe drumul greșit.
Dar momentul de glorie al neputinței a venit în minutul 71, când Conrado a transformat un penalty pe care Hermannstadt l-a oferit gălățenilor cu generozitatea unei gazde bune. 1–3. Oțelul, echipă modestă dar muncitoare, pleca spre casă cu zâmbetul plin, iar Hermannstadt, ca de obicei, cu buzunarele rupte și privirea pierdută.
Dragi jucători sibieni, continuați așa și la anul sigur veți juca acolo unde vă e mai comod: în Liga a doua, unde presiunea e doar un fâsâit de tiribombă și tribunele n-o să vă mai fluiere – pentru că vor fi goale… Poate acolo o să reușiți să păstrați mingea fără să o oferiți adversarului cu atâta grație.
Pentru că, să fim sinceri, la pase suntem campioni. Mingea circulă impecabil – doar direcția e mereu greșită. În loc să atace, sibienii o trimit înapoi, în lateral, sau, de cele mai multe ori, direct la inamic. Un dans circular al indeciziei, un vals al pierderii de timp.
Și așa s-a scurs meciul, între iluzii și erori, între speranțe de scurtă durată și greșeli cronice. Pe tabelă, adevărul simplu și crud: Hermannstadt 1, Oțelul 3. Pe teren, o echipă fără suflu, fără furie, fără rușine – echipa noastră.
Iar peste toate, un Sibiu tot mai tăcut, care a început să-și accepte, cu obidă, destinul: acela de a fi echipa care pasează frumos – spre propria prăpastie.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
