Cine a înțeles că în viață e loc și de puțin eroism, a înțeles, de fapt, că poți să cunoști lucruri mai de preț decât viața. Și că a pune capăt unui război înainte să înceapă e cea mai firească și curajoasă reacție a unui erou. Însă pentru aceasta, e nevoie să cunoști ororile, dramele absolut cumplite ale celor care și-au dat viața pentru că doreau să trăiască. Și, ca neam, să le cinstești sacrificiul, memoria, „organizarea” păcii în situațiile limită ale războiului.
Asta fac „eroii” eroilor despre care vorbim. Pentru că vreme de nouă zile, colonelul (r) Marius Popența și Colonelul (r) Adrian Teodorescu au parcurs peste 800 de km, în 9 zile, cu bicicleta și mașina, pentru a ajunge la cimitirele și monumentele soldaților români căzuți pe fronturile celor două războaie mondiale, în încercarea de a reconstitui drumul de campanie al Regimentului 90 Infanterie Sibiu.
Sub semnul Invictus, al veteranilor de război sibieni și al devizei «AD FINEM ET ULTRA!» (adică „Până la capăt și dincolo de el!”), au trecut peste Tisa, au ajuns la Hron și Morava, prin Tatra și Javolina, pe la Debrețin, Miskolc, Banska Bistrica, Zvolen, Lucenek, Brno și Humpolec, unde s-au oprit pentru câte un moment de reculegere și recunoștință.
Am povestit cu temerarii noștri la întoarcerea lor acasă. Adrian Teodorescu a făcut peste 800 de km cu bicicleta. În paralel, Marius Popența a străbătut, din motive operative, traseul cu mașina. În zig-zag, cum spune el, pentru a reuși să ajungă la cât mai multe monumente. Un traseu care a traversat Ungaria, Slovacia, Cehia și Austria. Și în care au onorat aproximativ 100 de obiective, legate de sacrificiul soldaților români. Povestea lor e nu doar emoționantă, cât mai ales necesară. Pentru că a ne cinsti eroii înseamnă a avea aspirații, viitor cu sens. Și ei știu foarte bine asta! De aceea li se fac urmăritori. Și ne trag după ei, în exercițiul lor de „mobilizare” pentru conștientizare.
Pe urmele Armatei Române, cu o hartă și multă determinare la purtător
„Gândul acesta îl aveam de vreo trei ani. Am discutat ba cu colegii rezerviști, ba cu colegii de la Cultul Eroilor, ba cu cei de la Invictus. Am zis să mergem până unde a ajuns Armata Română. Știam că au fost două corpuri de armată. Unul care au mers pe zona Szeghed, Budapestea, Ghiork, către Austria, și celălalt care a mers pe partea de Nord, împreună cu frontul ucrainean. A trecut Tisa și s-a dus înspre Iavolina, Carpații Albi, pe toată zona muntoasă, și a coborât la jumătatea distanței dintre Brno și Praga. Noi pe zona aceasta am mers. Exact pe acțiunile Armatei Române, pe direcțiile pe care știam că s-a dus efortul principal”, își începe colonelul Marius Popența povestea.
Cum au reconstituit, la modul practic, traseul? Au găsit o hartă interactivă, postată de cineva pe rețelele de socializare, de prin 2005. O hartă cu punctele principale ale Războaielor Mondiale. Din zona Țărilor Baltice și până în Portugalia. Profesori de tactică la Academia Forțelor Terestre, ambii peregrini și-au făcut „notițe” adiacente din două cărți despre campania Armatei Române în cel de-al Doilea Război Mondial. Și și-au pregătit meticulos traseul. „Ne-am propus să facem acest traseu în 7 zile. L-am făcut în 9 și ne-ar fi trebuit cam 11 zile să ajungem chiar în fiecare punct pe care ni l-am fi dorit”, o spun cu o ușoară undă de regret. Și aceasta, la capătul resurselor financiare și de timp pe care le-au avut la dispoziție, în care efortul personal a fost cel decisiv.
Slovacii, în rugăciune la mormintele soldaților români
Au fost multe momente emoționante, speciale, pe traseu. I-am rugat însă să desprindă câteva dintre ele.
„Într-un sat din Slovacia, ne spune Col. Marius Popența, am nimerit în jurul prânzului, chiar în Ziua Morților. Când am ajuns în acel cimitir, erau oameni adunați într-un fel de capelă neacoperită, la slujbă. Probabil era un parastas. Era o groapă mare comună a militarilor români. M-am dus acolo și oamenii m-au văzut. Preotul a și spus ceva, câteva vorbe, despre soldații români, pentru că m-am apropiat și am stat câteva minute să mă reculeg aproape de ei. Dar am văzut o bătrânică, cu nepoțica, cred. S-a dus la mormântul nostru! Cu flori în mână și cu o lumânare.
Am plecat de acolo, m-am dus repede după ea, să o prind pe bunicuță. I-am pupat mâna. S-a uitat la mine. S-o fi întrebat dacă oi fi vreun neam de departe, pe care nu îl cunoaște… Și până la urmă, încercând să mă înțeleg cu ea, a spus: «O, românski, românski!» Și m-a prins în brațe, m-a îmbrățișat și mi-a spus, cât am reușit să înțeleg (pentru că am avut o misiune în Kosovo și am prins cât de cât limba lor), că fratele ei a murit ucis undeva prin acele păduri, împreună cu militarii români.
După ce am vorbit cu bătrânica, dau să mă întorc la locul unde erau oamenii și preotul. Și ce credeți? Au venit oamenii, cu preotul, la groapa militarilor români, și a spus preotul o rugăciune și a cântat preotul un cântec la mormântul militarilor noștri. Pe mine m-a făcut praf acel moment!”
Col. Adrian Teodorescu mărturisește, la rândul său: „M-a impresionat foarte mult orașul Kroměřiž (Cehia). Acolo am găsit patru sau cinci monumente dedicate militarilor români. În mod particular este o placă dedicată militarului român necunoscut care a luptat și a murit acolo. Ca și cum am merge pe Bulevardul Bălcescu și am vedea o placă cu mențiunea că «Aici a murit un soldat ceh», în Al Doilea Război Mondial. Erau patru sau cinci monumente în zona centrală a orașului, care arată faptul că cei de acolo conștientizează că armata română a avut un rol important acolo”.
Copilul ceh, cu lumânarea aprinsă, la căpătâiul soldatului român
Alte două momente, cu totul emoționante, ni le istorisește Marius Popența: „Am ajuns într-un loc în Cehia și am întâlnit doi bătrânei, soț și soție. Veniseră seara să ducă o lumânare la cei din familia lor, adormiți acolo. Au stat cu mine vreo 40 de minute să caute un mormânt. Au sunat prieteni, cunoscuți, oameni mai în vârstă decât ei și le spună unde găsim ce căutam. Și până la urmă am găsit, lângă zidul cimitirului, mormântul militarilor români.
Sau poate unul din cele mai pline de emoție momente a fost acela când, tot în Cehia, seara târziu am urcat așa, cam până la Păltiniș, și am coborât ca într-o gaură, între dealuri, într-o localitate mică. Am mers în cimitir, dar nu am reușit să găsim mormântul soldaților români. Atunci când eram gata să abandonăm, a apărut o doamnă destul de tânără, cu soțul ei și cu un copil. Soțul nu vorbea engleză, dar era profesor de istorie. Ea nu era profesoară de istorie, dar vorbea engleză. Una peste alta, am nimerit bine. Și au început să sune, au întrebat alți oameni, amici de-ai lui, dascăli de istorie, preotul din sat, până am reușit să găsim locul în care erau trecuți partizani cehi, ruși, însă nu și români. Și ne-au spus de ce nu erau trecuți românii. Or, asta m-a dat gata!
O femeie bătrână din sat le-a spus că românii, săracii, din 13, câți au fost, 12 au fost înmormântați la marginea cimitirului, pe șanț. Și au fost luați după terminarea conflictului și duși să fie îngropați la Brno. Și povestea acea femeie bătrână din sat că unul din cei 13 soldați români a murit lângă casa lor. Pe atunci, femeia respectivă avea un copil mic și i-a fost greu să iasă afară să îl vadă soldatul român cum își dădea duhul la colțul casei. Și l-a trimis pe copil să stea la capul lui cu o lumânare, până când a murit. Și pe acel soldat l-a înmormântat lângă mormântul părinților ei. Deci se pare că pe acela, unu, îl mai avem înmormântat în acel cimitir”.
Un alt episod e cel în care au ajuns cu greu, într-un târziu de noapte, în cimitirul din Humpolec (Cehia), la lumina frontalei și a bicicletei: „Am trecut o cale ferată. A fost peste orice limită de înțelegere! Nu știu cum am nimerit locul. Noroc că acel punct de pe harta interactivă era relativ aproape. Am făcut niște poze. Dar nu am observat atunci cum arată monumentul. Ulterior, uitându-ne pe poze, am rămas înmărmuriți! Era o cruce care imita una de lemn, făcută din beton și cu un tricolor drapat pe ea. Acesta era acel ad finem et ultra la care am ajuns! Și ce credeți că scria? «Cinste și onoare Regimentului 9 Călărași, căzuți pentru patrie. 10 iunie 1945». Adică o lună și o zi după terminarea războiului. Pentru că luptele s-au încheiat în 8 mai. Și ei, săracii, încă luptau și au căzut aici”.
„Foarte multe flori, dar foarte puțin tricolor”
Drumul a fost unul solicitant, însă astfel de momente i-au făcut pe cei doi sibieni să nu renunțe nicio clipă. Cu excepția unei singure zile, în care a plouat puternic și în care au luat o pauză operativă. Mai ales că Adrian Teodorescu numai ce se întorsese, cu o săptămână în urmă de la un Ironman, parcurs cu brio.
Cum sunt conservate cimitirele? „Relativ bine, ne spune Marius Popența. Dacă prin Ungaria am văzut pe ici-colo și locuri puțin mai reci (nu e vorba însă de vandalizare, de cimitire părăsite), în Slovacia și Cehia erau foarte bine îngrijite. Am și prins momentul acesta, sigur, cu Ziua Morților, când totul era foarte bine îngrijit.
Adrian Teodorescu poartă cu sine însă un dram de durere: „Este clar că foarte multe din monumente și cimitire se afundă în uitare. Unele clar că sunt renovate. Ceea ce ține de conștiința națională și de datoria statului român. Pentru că sunt convins că sunt în administrarea și grija statului român cumva. Prin reprezentanți, prin ambasadă, prin armată. Unele plăci sunt noi, altele cu RSR, multe cu steaua sovietică.
Cum le-am văzut anul acesta? Cu foarte multe flori, dar cu foarte puțin tricolor. Pe mine m-a durut lucrul acesta. Știu că în Arad există Parcul reconcilierii româno-maghiare. Știu cât de deschisă e România față de drepturile minorităților. Ei, acolo am văzut foarte-foarte puțin tricolor. Am văzut catarge pustii. Și am regretul că nu reușim, ca datorie, să refacem aceste monumente. Poate că sunt direcții, poate că sunt eforturi, dar impresia generală e că se afundă ușor-ușor în uitare”.
„La Györ creșteau copaci direct din sufletele soldaților noștri”, completează Marius Popența.
Ce a însemnat pentru fiecare din ei această experiență de suflet?
Adrian Teodorescu: „Cred că pentru mine munții Tatra sunt primii munți pe care i-am cunoscut. Am avut privilegiul să cresc lângă un bunic ce a luptat și pe frontul de vest, apoi pe frontul de est, și primii munți pe care i-am învățat nu au fost Carpații, ci munții Tatra. Apoi am avut, în ultimii ani, onoarea de a o cunoaște pe sora medicală Elena Țega, care a murit la 102 ani și cea care ne-a povestit, fiind soră medicală pe front, ce grozăvii a trăit. Ea pomenea mereu despre munții Tatra, unde a stat la căpătâiul atâtor militari români. Și care atunci când nu a mai avut sânge, a pus branula la vena ei și a dat sânge unui militar. Care după aceea a venit și a căutat-o acasă, la Sibiu. Un băiat de prin Oltenia. Ne-am gândit mult la ea când am ajuns în acele locuri”.
Marius Popența: „Mi-am văzut visul cu ochii! Amândoi am avut bunici în război. Bunicul din partea mamei, mult mai în vârstă – s-a dus prin 1987 -, a fost luat cu arcanul de austrieci și dus, din 1912, în armată. Or, când a început războiul, era în armata austriacă. A dezertat de acolo când a intrat România în război, și a venit trei luni și jumătate, de undeva din Cehia, până la Șeica Mare, ascunzându-se de jandarmi, și ajutat de popa din Rășinari cu niște călăuze, a trecut peste munte în Armata Română și apoi în toată campania de după. Moșul din partea mamei a făcut amândouă războaiele. Cel din partea tatălui, cel de-al doilea război.
Am trăit toată copilăria mea cu aceste povești. Or, când am ajuns prin toate aceste locuri, am văzut pe unde au mers bunicii mei. Mă ocup, în Sibiu, de veteranii de război. Odată cu fiecare veteran pe care l-am cunoscut, am auzit poveștile lor. Aveam un student de-al nostru care povestea de bunicul său care, în 2010, spunea: «Nepoate, nu mai știu unde mi-am pus bastonul dimineață. Dar dacă mă duci la Brno, îți arăt exact copacul unde am tras ultima oară către nemți!».
O inițiativă-datorie
O astfel de inițiativă cu siguranță trebuie să fie doar un pretext pentru o mișcare de anvergura pe care o merită. De aceea, cei doi se gândesc la transpunerea ei într-o nouă etapă: „Ne-ar plăcea foarte mult să găsim temerari, în primul rând din partea tinerilor, spune Adrian Teodorescu. Poate reușim să capacităm comunități, colective, grupuri de inițiative, voluntari, în special din rândul tinerilor, și în special din rândul tinerilor militari, și să acționăm cumva, pe anumite direcții, și puțin mai pragmatic. Adică în urma noastră să rămână ceva acolo. Poate mai mult tricolor, mai multă neuitare”.
Marius Popența a inițiat deja, în acest sens, discuții cu Academia Forțelor Terestre pentru anumite proiecte. Unul dintre le ar fi „digitalizarea”, cu un QR code, a tuturor acestor obiective, prin care cei care ajung aici să dispună de toată informația necesară.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
 Marius Popența și Colonelul (r) Adrian Teodorescu au parcurs peste 800 de km, în 9 zile, cu bicicleta și mașina, pentru a ajunge la cimitirele și monumentele soldaților români căzuți pe fronturile celor două războaie mondiale, în încercarea de a reconstitui drumul de campanie al Regimentului 90 Infanterie Sibiu.){kind=link}