Ovidiu Dragoman face ca lucrurile pe care alții le visează, să se întâmple. De o viață, respiră și trăiește cultură. S-a intersectat „accidental” cu baletul, iar această fericită întâmplare i-a devenit mod de viață. A înființat primul teatru de balet internațional, a adus pentru prima data în România conceptul de agenda culturală și astăzi teatrul pe care îl conduce a devenit pepinieră pentru toate instituțiile de profil din țară și nu numai, în a-și găsi cei mai talentați artiști. De aceea nu mai miră pe nimeni că între cei 40 de balerini de la Sibiu regăsești tineri talentați din Noua Zeelandă, Cuba, Japonia și alte state, „de peste mări și țări”.
L-am provocat la o discuție despre omul Ovidiu Dragoman și despre parcursul său în continua devenire. Ne-a primit cu ușa deschisă, la propriu, pe care, spune el, nu o închide niciodată, din colegialitate, pentru toți cei care interacționează cu el. Fie ei angajați, colaboratori, vizitatori sau rătăcitori „culturalnici”.
Lui i se datorează agendele culturale ale Sibiului ca instrumente de finanțare
De unde până unde baletul? Dragoste la prima mișcare sau o chestiune cultivată în timp?
Prima mea întâlnire cu baletul a fost la zece ani. Când am fost selecționat de liceul de coreografie din Cluj să urmez această meserie. Era în vremea comuniștilor. Nu era neaparat o alegere, pentru că pe atunci mai mult ți se impunea ce să faci. Așa că am urmat drumul acesta. Și până la 30 de ani m-am ocupat cu baletul. La 30 de ani a venit Revoluția m-am întors acasă, la Sibiu. M-am ocupat de alte afaceri, cum erau anii aceia turburi, anii 90.
Toată lumea făcea afaceri pe atunci. Deci nu sunteți neapărat o excepție…
Da. Și la un moment dat, când m-am sătuat, am zis că vreau un serviciu mai liniștit. Și m-am angajat la stat, profesor. Am avut liniște vreo doi ani. Până când m-am dus la Casa de Cultură, care pe vremea aceea practic nici nu exista. Era un spațiu pe strada Livezii, în Turnișor, cu doi angajați, eu și femeia de serviciu.
O proporție echilibrată, aș zice…
Se întâmpla în 1997. După un an de zile mi-am dat seama cam despre ce e vorba, cum trebuie organizate lucrurile și am introdus agenda culturală. Agenda culturală a fost – și rămâne în continuare – instrumentul de susţinere a culturii sibiene. Practic, Sibiul a avut întotdeauna şi are cultură, oameni deosebiţi, pe care, cel puţin la început, cu greu i-am cooptat să organizăm împreună activităţi. Pentru că n-aveau încredere. Încet-încet, după vreo trei-patru ani de zile am ajuns la vreo 18 activități anuale.
Cum se mișcau banii? Găseați și resurse pe vremea aceea, sprijin? Pentru că mă gândesc că efortul convingerii era și pe cealaltă parte, a administrației locale.
Când am început, le-am spus celor care activau în sectorul cultural: „Finanțăm 85% din proiect. Voi trebuie să veniți cu cel puțin 15% din donații, din sponsorizări, cu aport propriu. Așa funcționau lucrurile atunci. Acum principiul acesta nu se mai aplică sau cel puțin nu atât de strict. Însă a fost un imbold, un imbold serios și ușor-ușor lumea a câștigat încrederea. Pentru că acum intri cu agenda culturală deja structurată și cu cheltuielile necesare, în Consiliul Local, la momentul aprobării bugetului, și știi că ai banii respectivi.
Și amintesc aici doar o situație extrem de neplăcută și de jenantă. E vorba de Titi Schmid, care organiza festivalul de jazz, Dumnezeu să-l odinească! El era și o personalitate mai pitorească și umbla în genunchi prin primărie: „Vă rog, dați-mi bani! Vă rog, dați-mi bani!” Situația era destul de complicată. Era dator la toată lumea, pentru că el contractase artiștii, avea deja cheltuieli făcute sau în curs și nu mai primea bani de la primărie. Și atunci mi-am dat seama că nu se poate lucra așa. De acolo ideea cu agenda culturală. Nu am inventat-o eu, pentru că era un instrument care deja se folosea în alte țări.
Nu însă și la noi. Să lăsăm puțin modestia să zburde prin afara biroului și să recunoaștem că vă aparține ideea pentru bătătura autohtonă.
Așa e, în România eu am introdus-o prima dată ca instrument de finanțare.
Cum era raportată suma de pe agenda la momentul respectiv în comparație cu ce se întâmplă acum? Întotdeauna sunt discuții. Unii zic că sunt prea mulți bani alocați, alții că sunt prea puțini bani.
Bani sunt puțini întotdeauna. Marele avantaj al agendei însă e tocmai acesta, că nu stai cu mâna întinsă după acei bani. Ulterior am introdus și agenda sportivă, că în sport, deși nu ține de mine, dar pentru că trăiești într-un oraș mic, vezi ce se întâmplă în jurul tău. În sport era aceeași problemă. Din păcate sportul nu s-a dezvoltat la fel de mult ca și cultura. Din 2014 eu nu mai gestionez agendele. Dar, repet, nu e domeniul meu. Eu am vrut să dau un impuls, să ajut, mai departe e treaba celorlalți să se gestioneze lucrurile.
Când a venit primar Domnul Iohannis, m-a întrebat: „Cum merge cultura?” Și am zis: „Domnule primar, dacă o finanțăm, o să avem pe stradă oameni zâmbitori, relaxați… Pentru că omul când e relaxat și hrănit sufletește, starea lui se manifestă în toate activitățile sale. Începând de la locul de muncă, unde nu te mai cerți cu ăla care îți vine la ghișeu că tu ești tracasat și nervos. Sau cel din fabrică, ce lucrează mai cu sport, mai productiv. Și, de aici, la societatea în sine, care crește prin cultură. Ai altă atitudine! Și domnul primar s-a gândit așa și a zis: „Ai dreptate, o să fie bani…” Și au fost bani. Și sunt bani. Acum sunt mult mai mulți decât erau atunci.
„Ce ar fi să faci un teatru de balet?” „Gata! Îl facem!”
Ați mai avut pe cineva în familie cu astfel de preocupări artistice? Sunteți parte din moștenirea unei tradiții de acest gen?
Nu, nu. Părinții mei sunt oameni veniți de la țară, la oraș. Dumnezeu să-i odihnească! Cum se spune, era genul de familie curată, nepoluată…
Ce ați moștenit de familie? Ce ați luat cu dumneavoastră când ați plecat în lume?
Sună destul de aiurea din gura mea, să spun eu, să mă laud cu ce cred eu despre mine. Cred că sunt de atâția ani persoană vizibilă în ochii lumii. Pot să mă judece alții. Oricum am eu judecățile mele, dar pe acelea le țin pentru mine. Nevastă-mea îmi spune că sunt prea sever…
Exagerează, ca întotdeauna, toate nevestele, când e vorba de nevinovații bărbați de noi…
Da, așa e. (râde)
Spuneți-ne puțin despre aventura aceasta cu teatrul de balet.
Am deviat de la subiect. În 2007, eu fiind fost dansator profesionist, am invitat o mulțime de spectacole de balet din țară și din străinătate. Am constatat că sunt sălile pline, la fiecare spectacol de balet! Chiar cu telefoane și intervenții: „Nu mai aveți un loc, două?” Inclusiv primarul a participat de câteva ori la spectacolele noastre. În 2008 mi-a zis: „Merge bine cu baletul ăla”. „Da, zic, foarte bine!” „Ce ar fi să faci un teatru de balet?” „Gata! Îl facem!” Și l-am făcut, în 2008, din septembrie. Am început cu 12 dansatori.
Am organizat un curs, un summer intensive, unde au participat din Europa, din mai multe școli, elevi în clasa terminal. Am ales trei fete: o finlandeză, o neozeelandeză (care e și acum colega noastră, Aleșa Gardner, care și semnează coreografia pentru destul de multe dintre operele noastre), Reina Makasu, care acum nu mai face balet, cântă într-o orchestră în Tokyo.
E primul teatru de balet din țară?
Nu, primul teatru de balet din țară l-a înființat Oleg Danovschi, în 1978, dacă nu mă înșel, la Constanța, pe lângă Teatrul de Revistă, teatrul liric din Constanța. Ulterior, după vreo doi ani, a devenit de sine stătător. A fost un teatru extra cunoscut în lume. Și foarte apreciat! Și în ziua de astăzi, când vorbești de Oleg Danovschi, de el ca și personalitate, spui totul. Pentru că teatrul, din păcate, e pe desființate. O dată cu plecarea lui naturală, nu s-a găsit o personalitate suficient de puternică să-l poată duce mai departe.
Deci nu acesta a fost primul teatru de balet din țară, dar acesta a fost primul teatru de balet internațional. Cu o componentă internațională. Ulterior și celelalte opere au început să angajeze din afară și acum chiar piața de balet în România e foarte deschisă unor astfel de colaborări.
„Sunt până la 600 și ceva de aplicații pentru 3-4 locuri, de obicei.” Dansatori din Noua Zeelandă, Japonia, Cuba etc.
De ce se recurge la varianta aceasta? E vorba de profesionismul tinerilor? Sau România nu are o școală de balet ok, încât sunteți nevoit să căutați variante externe.
România e foarte bună la balet. Eu am lucrat în străinătate. Mi-am terminat cariera de dansator la Ljubljana. A venit Revoluția și am venit acasă, „să facem o țară ca în afară”. În fosta Iugoslavie, în toate teatrele practic existau balerini români. Și nu numai balerini, ci și instrumentiști, și soliști de operă. Pe mine m-a tras întotdeauna melanjul acesta multicultural. Oamenii din diferite culturi, când îi pui la un loc, împrumută unii de la alții și se creează ceva cald și frumos. Și aici e o atmosferă de câteodată nici mie nu-mi vine să cred cât prieteni sunt între ei, cum se susțin! Deși în general se bat pe același rol, trei-patru-cinci. Dar, în același timp, ei sunt prieteni. Se corectează, își dau sfaturi…
Am văzut că aveți artiști din Cuba, Noua Zeelandă, Japonia… Cum îi seduceți și aduceți aici?
Și lumea baletului, ca și cea a operei, a cinematografiei sau a picturii, e un cerc. Un cerc destul de închis. Dacă ai un bun renume, te caută lumea. Dacă nu, îți trântește ușa în nas. Probabil că am știut să ne purtăm bine față de ei. Eu cred că cel mai mare avantaj pentru ei e faptul că nu vin într-o trupă de operă veche, într-o trupă unde sunt câte 100-120 de balerini în ansamblu. Vin într-o trupă mică și toți au de dansat. Nimeni nu stă degeaba aici. Sunt toți copii tineri, 18-24 de ani, undeva pe acolo e media de vârstă. Își încep cariera aici. Și le dau foarte multe oportunități.
Eu am încredere în ei. Unui om, dacă vezi că are calitățile artistice necesare, trebuie să-i dai încredere! Pentru că odată și odată trebuie să înceapă. Și cu cât începe mai devreme, cu atât va avea o carieră mai lungă, mai fructuoasă. Și eu sunt deschis la chestia asta. Ceea ce nu se întâmplă în alte trupe de balet. Trupa e și într-o permanentă schimbare, în fiecare an pleacă 10-15 oameni, vin alții în loc… Avem un cuplu de japonezi care sunt de 11 ani aici. Și nu mai vor să plece, le place aici. Ei sunt cei mai vechi în trupă.
Acesta e, de altfel, și modul meu de lucru. Eu nu-i sfătuiesc să rămână aici. Pentru că odată ce te formezi profesional, odată ce manifești calitățile artistice necesare, e vremea să îți faci o carieră internațională. Pentru un artist să rămână legat de un loc nu e productiv și nu te încurajează în carieră. Un artist trebuie fie febril, tot timpul să caute, tot timpul să își dorească mai mult…
Și cum reușiți mereu să aveți efectivul necesar, având în vedere mobilitatea aceasta de care ziceți?
Dacă vrei un exemplu concret, uite, în februarie o să avem o audiție. Pe care o facem în fiecare an. Sunt până la 600 și ceva de aplicații pentru 3-4 locuri, de obicei. Pentru 15 locuri maxim. Aplicațiile le primim video și noi le selectăm pe cei pe care îi chemăm la probe. Pentru că e penibil să îi spui omului să vină la Sibiu. Iar dacă îl vezi într-o filmare, îți dai seama de ce poate, de ce poți scoate din el. Așa că fizic vin cam 160. Atâția au fost ultimul an, 160 de oameni pentru 13 locuri.
Totodată, eu îi invit pe toți directorii de balet din România, chiar și din străinătate, să vină să-și ia, să-și aleagă dansatori, pentru că sunt dansatori buni, sunt dansatori de top, pe care îi selectăm după toate video-urile pe care le trimit. Și vin copii din America, din Noua Zeelandă… Bine, ei vin și stau cam o lună în Europa și se plimbă de la o audiție la alta, până se hotărăsc unde rămân. Dar te gândești la banii pe care îi cheltuie și la entuziasmul lor. Deci noi nu suntem structurați pe soliști, ansamblu… Sunt doar dansatori. Cum am zis: azi ești prim solist și mâine ești figurant.
„Cât ai numai oameni tineri lângă tine, nu poți să cedezi!”
Activați de o viață în managementul cultural…
Deja m-am săturat și eu.
Eu m-am abținut să spun asta. Că mama mi-a zis să am bun simț când ies între oameni…
Nu, e de înțeles și voi dacă v-ați săturat de mine.
Cum vă păstraţi fresh şi cum vă luptaţi cu, să le spun așa, tendinţele acestea moderne de a face management cultural, de a revoluţiona lumea prin tot felul de strategii care mai de care mai ultra…, cum vreți să le ziceți?
Eu nu mă bag în chestii alea.
Nu vă tentează să stați toată ziua pe Facebook, să postaţi ce faceți, ce ați făcut, ce vă gândiți că ați putea gândi să faceți?
Eu stau pe Facebook. Și îi urmăresc. E o anumită modă a zilelor noastre. Se abordează pompos toate temele, vorbesc în niște termeni pe care și eu câteodată trebuie să mă concentrez să înțeleg ce vor să spună. Păi ăsta-i rolul tău? Nu, rolul tău este să fii cât mai aproape și cât mai ușor înțeles. Nu să ne dăm super intelectuali, să abordăm niște sfere filozofice care sunt nefolositoare în domeniul acesta. Nu, nu-mi plac abordările acestea și, din contra, toată viața m-am străduit și mă străduiesc să rămân cât mai simplu și cât mai apropiat de oameni.
Iar cum mă mențin tânăr? Cât ai numai oameni tineri lângă tine, nu poți să cedezi! Aici e energie, e plin de energie tânără! Și nu sunt unul la unul. Sunt 40 la unu!
Și o ultimă întrebare. Eu am rămas „agățat” de ușa asta, suspect de larg deschisă. Ziceți-mi, totuși, până la urmă e formă de transparență sau mai degrabă de supraveghere a angajaților, a ceea ce bârfesc ei despre director?
Auzi ce vorbesc ei? În schimb, ei știu tot ce vorbim noi. (râde). Nu, e felul meu de a lucra. Niciodată nu m-am considerat directorul lor, șeful lor. Trebuie să exerciți o anumită autoritate, dar cât să ții lucrurile pe drumul drept. Pentru că, așa cum ți-am spus mai devreme, dă-le drumul să se exprime, dă-le drumul să se simtă ei!
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
