VIDEO. Louis Guermond, fotograful francez îndrăgostit și adoptat de Sibiu

E greu să treci prin viața culturală sibiană și să nu dai de Louis Guermond, fotograful francez, zice el amator, mutat de peste 20 de ani în orașul nostru. Mereu îmbrăcat dichisit, cum sunt francezii (domnule) sau cum ni-i imaginăm. Chiar dacă are părul și barba ninse de vreme, energia sa este una de june. Cu un aparat micuț la gât (Canon Rebel), surprinde momente din viața cotidiană a Sibiului, cadre de la evenimente culturale, imagini ce se potrivesc cu a sa colecție „ascunsă” într-un mic apartament, care spune el, a devenit neîncăpător. Spre satisfacția mea, am avut plăcerea să intru în „sanctuarul” francezului devenit sibian.

„Eu nu sunt fotograf, sunt doar un amator”

Mă învârt puțin până dau de locul unde își ține Louis comorile. Dar izbutesc. Sunt primit cu căldură de către el și soția sa. Holul ce duce până sufrageria fotografului nu-mi spune nimic, dar când dau cu ochii de camera principală mă lovesc de rafturi burdușite de cărți, dosare și cutii pline cu fotografii de tot felul. Înghesuite prin dulapuri, zeci de modele de aparate foto stau și reflectează la ce imagini au reușit să surprindă cu obiectivele lor.

Ne așezăm la masă. Sunt servit imediat cu o cafea și niște gustări. Nu pierdem vremea, vreau să aflu mai îndeaproape povestea francezului îndrăgostit de România și, implicit, de orașul de pe Cibin. „Eu nu sunt fotograf, sunt doar un amator”, își începe povestea.

„Până la Burebista toți ai mei au fost țărani”

Louis s-a născut într-un sat cu patru-cinci sute de locuitori, asemănător celor din România, Saint-Georges-de-Reintembault. „Cu numele acesta lung nici nu citeai bine pancarta, că deja erai ieșit din localitate”, râde fotograful. A crescut (în curte), cu vaci, părinții lui au fost țărani, lucrau pământul și a aveau un mic comerț de îngrășăminte. „Până la Burebista toți ai mei au fost țărani”, exclamă Louis, ironic. Nu pot să nu remarc umorul său, accentul specific ,,fRancez” și felul cum mai stâlcește cuvintele. Mă amuză.

A avut o copilărie liniștită, nu i-a lipsit nimic. Tocmai trecuse cel de-al Doilea Război Mondial, iar atmosfera era una mai pozitivă, una de speranță, totul era în reconstrucție. „Tatăl meu, după comerțul cu îngrășăminte, a trecut la comerțul cu ciment. De la tata am învățat să muncesc. Am învățat munca, obligatoriu. Eu eram fragil, bolnăvicios, dar am cunoscut munca: la cules, la fân, cu furca… șâp-șâp. Nu am fost răsfățat”.

„Educația la Școala Republicană a fost pentru mine un dar”

Gimnaziul l-a urmat la Școala Republicană, cum se numea atunci. „Nu politic, școala era pentru toți, săraci, bogați. Am avut un prieten din familie bogată, dar totul era pentru toți. Făceam curățenie fiecare. Acum, no, no…, nu mai face nimeni. Eram educat dur, dar corect”, spune cu patimă. Când vorbește scoate tot felul interjecții hazlii, este o plăcere să îl asculți. „Educația la Școala Republicană a fost pentru mine un dar, am avut profesori foarte atenți. Era școală de sat, toată lumea se știa cu toată lumea, nu era șmecherie, fiecare își făcea meseria lui…”.

„Am făcut și puțin teatru, am un curs de mimi, de aceea și gesticulez așa”

După Școala Republicană a plecat la un liceu umanist, la oraș, în Rennes (not. red., oraș înfrățit cu Sibiul). Erau 80 de km între casă și școală. Louis îi vizita pe ai lui odată la două-trei săptămâni. „În weekend se strângeau cluburi de foto, de tenis, de tras cu arcul. Astfel am descoperit fotografia și tot ce însemna aceasta.

Am făcut și puțin teatru, am un curs de mimi, de aceea și gesticulez așa. Văd că am rămas cu acele deprinderi. Însă, sport nu prea am făcut, nu am constituție foarte robustă. Iar ca limbi străine, mi-a plăcut foarte mult spaniola, o vorbesc fluent și acum, dar îmi lipsește partenerul de conversație”, îmi spune Louis gesticulând. Folosește gesturi teatrale, parcă de fiecare dată când deschide gura să vorbească spune un monolog.

Perioada neagră

Atmosfera în care Louis a urmat liceul a fost una pozitivă, pe alocuri, îmi spune el, fără, fără probleme de rasism. „Acum este rasism peste tot”, o spune cu revoltă fotograful. ,,Atunci au venit oameni din colonii la licee. Eu eram prieten cu un vietnamez. Vietnamul atunci era în război (Not. Red. 1 noiembrie 1955 și 30 aprilie 1975) și am început să conștientizez și eu puțin, dar nu cu totul, ceea ce se întâmplă în lume. Era trist-trist pentru că erau părinți ai colegilor mei care mureau. Pentru ei era greu. Apoi a venit războiul din Algeria (1 noiembrie 1954 și 19 martie 1962), deja aveam 16 ani și am simțit că mi s-a pierdut copilăria. În împrejurul nostru aflam că tineri puțin mai mari ca mine mureau în Algeria. A fost o perioadă de tristețe. Erau chemați în armată și nu se mai întorceau. Știam de la radio și din scrisori. A fost o perioadă neagră”.

„Am fost întotdeauna glumeț. Eram în echipă ca un fel de butoi de pulbere”

După liceu a venit și rândul francezului să facă armata, în Germania. „Nu înțelegeam nimic, veneam de la sat, eram manipulat de la televizor. În fața mea erau soldații germani, nu-i recunoșteam. Nimic politic. Eu eram puțin rebel. Eram ceva de genul «Nu înțeleg, de ce ne supărăm pentru ăia?». Eram la Berlin și în fața zidului și soldații de atunci se uitau la noi, iar eu mă scălâmbăiam. Eram puțin inconștient. Am fost întotdeauna glumeț. Eram în echipă ca un fel de butoi de pulbere”.

Îl rog să îmi spună o întâmplare din armată. „Mergeam în oraș duminica, cu colegii. Eram sub un cort și au venit niște germani ca să ne provoace, noi eram în civili la masă. A început o încăierare în cort, a venit poliția militară cu baston și bang… ding, ding, ding și… bang… pe germani, pe francezi, pentru a calma. În acest timp eu m-am suit pe masă… ouu…, mi-aduc aminte (își pune mâinile în cap) și am strigat Bravo… Si… si bravo. Mi-e puțin rușine acum, dar eram tânăr, amețit bine. Era acolo, pac, pac și bine că a venit poliția militară”.

Columbia. „Toate țările sunt frumoase, contează cum se înțeleg oamenii din ea”

A trecut și de stagiul militar. Primul job pe care l-a avut a fost de lucrător la bancă. „Am lucrat puțin…, până am ajuns șef de agenție”, o spune cu sarcasm Louis și cu un zâmbet în colțul gurii. „Mă apropiam la 50 de ani și simțeam că au trecut anii, aveam doi copii mari… M-am plictisit la bancă, nu era (un job) destul de dinamic pentru mine. Am primit o oportunitate, la un moment dat, printr-o cunoștință, să lucrez în Columbia. Și am plecat. (Frumoasă Columbia?) Toate țările sunt frumoase, contează cum se înțeleg oamenii din ea. Nu înțeleg de ce se omoară între ei?

Am lucrat ca un fel de consilier administrativ pentru a proteja mărcile franceze, să nu fie contrafăcute. E complicat de explicat. A fost vacanță. A fost a doua inimă pentru mine. Columbia e o țară frumoasă, plină de resurse, de oameni frumoși. Eu nu am văzut pe nimeni drogat în Columbia, pe niciunul, deoarece marfa mergea în altă parte. Erau anii 85. Era război civil acolo, dar eu nu am simțit nimic, deși știam că erau probleme”.

Prima vizită în Sibiu

În anul 1996 a demisionat de la job-ul din Columbia. Iar în 1999 a venit în România pentru prima oară. A aflat de țara noastră prin intermediul înfrățirilor între orașe (Sibiul s-a înfrățit atunci cu Vitre, Franța). „Am venit cu un avion rusesc. Eram cu un prieten și nu știam nimic despre România. Am ajuns la București, era totul un gri total, iar de la București am venit la Sibiu. Aici am fost primit de oamenii din Tălmaciu și tot acolo m-am împrietenit cu soția mea actuală. M-am stabilit în Sibiu în 2003”.

„Mi-a arătat Gheorghe Lăzăroiu istoria fotografiei din România și m-am îndrăgostit de ea”

După ce s-a stabilit în România a fost ajutat de fotograful Gheorghe Lăzăroiu să se familiarizeze cu locurile și oamenii. „Am avut șansa să mă întâlnesc la Sibiu cu un fost ziarist, fotograf mai ales, Gheorghe Lăzăroiu. Ne împăcam foarte bine, mergeam în fiecare săptămână la o cafenea din Piața Mică. Mergeam peste tot. Eu eram cu valizele lui, el îmi spunea «hai cu mine», «hai cu mine». Eu mergeam. El era cu discursul, eu eram pe lângă el. M-a ajutat să mă integrez.

Tot acesta mi-a arătat istoria fotografiei din România și m-am îndrăgostit de ea. O cutie plină cu fotografii din România. Gheorghe Lăzăroiu era o comoară de om. Nu era bogat, dar mereu când mergeam la casa lui aveam o cafea, o atenție. Locuia într-un apartament mic dintr-un gang de pe Bălcescu. Era ca mine. Avea medalii, cărți de toate. Am învățat multe de la el, m-a ajutat să găsesc câțiva fotografi de seamă”, o spune recunoscător Louis.

„Sunt un vorbitor înflăcărat despre patrimoniul vostru”

Al doilea noroc, spune Louis, a fost Dinu Lazar. „E un profesionist, are o memorie și o colecție!… M-a ajutat mult, ne vedem când putem, vorbim din când în când. Acești oameni, ca el, m-au influențat, m-au ajutat moral să strâng colecția de fotografii din România. Sunt un vorbitor înflăcărat despre patrimoniul vostru. Aveți în dulapurile voastre obiecte de patrimoniu la fel de valoroase ca în Italia, Franța etc. Din păcate, fotografia este foarte fragilă. Trebuie să fii foarte atent cu ea, se degradează…”.

„Menirea unui fotograf are două direcții”

Louis, îmi spune că atunci când a ajuns în Sibiu prima oară acesta era gri, dar acum s-a schimbat total. „De zece ani am văzut o mișcare impresionantă. Nu ne place cuvântul «contemporan», dar avem oameni din perioada noastră foarte buni: în toate domeniile artistice. Suntem buni”.

Care este menirea unui fotograf? „Menirea unui fotograf are două direcții, cea de documentar (teatru, peisaj, sport etc. Ceva care există) și cea de a face artă. Pot să deformez realitatea și să o fac mai frumoasă. Dar pentru aceasta trebuie să fii stăpân pe aparat, dar el nu este totul. Trebuie să știi să te joci puțin cu focusul. De la documentar poți să ajungi la artă, este o linie foarte subțire. Eu am descoperit că fotografia poate deveni artă de la o fotografie cu Victor Hugo”.

Îmi termin cafeaua, închei și discuția cu Louis, am povestit multe cu fotograful șugubăț, dar un simplu articolaș nu ajunge. Planurile lui Louis pentru viitor? Să promoveze în continuare patrimoniul nostru românesc și fotografia. Și să fotografieze. O zi fericită pentru el este una în care este cu aparatul în mână.

Vă este dor de Franța?, îl mai întreb la final. „Nu. Deja mi-am ales bucata de mormânt aici!”

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007