Aș îndrăzni să spun că versetul de deschidere al lecturii Evangheliei din prima Duminică după Nașterea Domnului, care se citește în a doua zi după prăznuirea Nașterii – 26 decembrie – pare desprins din contextul lumii noastre. Un fel de: gata cu magia Crăciunului, ne întoarcem la irozii cei de toate zilele! Pare că se trage o linie între entuziasmul prăznuirii și realismul său.
În fond, asistăm la o pruncucidere provocată de puterea politică – în cazul nostru Irod ori, mai corect, urmașii politicii lui de a nu îngădui ca nimeni din neamul lui David să nu pericliteze veșnicia dictaturii lor. E lupta pre-lumescului cu cerul dintotdeauna. Dar și dovada că Cerul își apără pruncii.
Lui Iosif porunca-i este limpezită de graba tonului: Scoală-te, ia pruncul și mama Lui, fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune… Îndrăznesc să spun că avem o Teofanie salvată de două arătări îngerești – anghelofanii –, dovedind prin aceasta modul în care cerul poartă grijă cerului din noi. Iar Iosif are o calitate remarcabilă. Aș traduce-o în limbajul comportamentului modern: nu face pe deșteptul! E un tată care refuză gândirea sa în ce privește acest Prunc încredințat lui.
De ce Egipt? Doar nu era o țară sfântă. Fără îndoială că nu. De altfel, drumul Mântuitorului prin țara templelor ridicate pisicilor și demonilor nu va fi ușoară. Dar Iosif înțelege provocarea plecării. Știe că în Egipt se retrăseseră toți din neamul lui David care se opuneau politicii lui Irod. Care exploata sentimentul religios al poporului pentru a-și impune voința succesiunii dinastiei sale. Care calchiase la milimetru efigia lui David fără a reuși să fie David.
Cred, după spusa Fericitului Augustin, că nu-i deosebea doar rădăcina regalității lor – una mesianică și una îngăduită doar de context -, ci pocăința. În nimic din ce făcuse Irod nu ținuse cont de Dumnezeu, ci numai de sine. Până și Templul, de altfel extrem de strălucitor și util vremii istorice, trebuia să-i placă lui în primul rând. Și dacă era chiar necesar, putea place și lui Dumnezeu.
Nu insist întâmplător pe contextul istoric și politic. Cercetătorii în timpul istoriei insistă să ne aducă aminte că Irod cel mare murise cu 4 ani înainte de Nașterea Mântuitorului. Ori Evanghelistul Matei așeză aici episodul uciderii unor copii din regiunea Betleemului – care chiar are fundamentare istorică în documente și descrieri -, pentru a arăta gradul de periculozitate în care s-a așezat Pruncul Iisus venind în mijlocul nostru.
Pentru că și atunci, ca și acum uneori, marii iubitori de Dumnezeu se puteau transforma în călăi fără scrupule tocmai în numele religiosului. Matei vine astfel să insereze concepția Sfântului Ioan Botezătorul. Nu de spălări rituale e nevoie, ci de botezul pocăinței care să aducă în mijlocul poporului pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu. Ei subliniază că a crede e un mod de viață, un mod de ființare, nu simplă înșirare de cuvinte ori grăbire de contexte.
Cert este că textul mateianic ne oferă și chemarea Fiului lui Dumnezeu de către Tatăl Ceresc înapoi, în pământul lui Israel. În Galileea neamurilor. În Nazaret. Tot pentru a se împlini o proorocie. Arătând prin aceasta că nici unul din irozii istoriei nu poate schimba locul nașterii și propovăduirii și vieții și Învierii lui Iisus Hristos. Oricât s-ar chinui, nu-I pot scoate alt certificat de naștere.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
