Daniel Deleanu
În universul poetic românesc contemporan, cartea lui Petre Ioan Crețu, Blues pentru un hidrant roz, apărută la Editura Neuma din Cluj-Napoca în 2023, se ridică asemenea unei clape de pian care, printr-o apăsare timidă, deschide o simfonie de culori, sunete și stări contradictorii.
Titlul însuși este o sinteză de paradoxuri: blues-ul, cu melancolia sa muzicală, dansează languros în jurul unui hidrant roz, simbol urban al salvării și, în același timp, al unui kitsch ludic, pentru că nu ne-o putem scoate din minte pe păpușa Barbie atunci când citim versurile din această culegere. Și asta pentru că aici totul e roz: hidrantul, aripile îngerilor, păianjenii, lenjeria intimă, tabla, până și biluțele de săpun. Petre Ioan Crețu nu e însă primul poet român atras de această culoare: în 1997 Traian Ștef publica o colecție de versuri intitulată Femeia în Roz (da, cu literă mare!).
Dar Petre Ioan Crețu – ca și Jeff Koons, care și el este atras de culoarea roz, însă nu prin prisma lui Barbie Girl, ca poetul nostru, ci prin cea a lui Pink Panther – doar cocheteză cu kitschul, și asta pentru că el, ca veritabil pictor al cuvântului, îl transfigurează. Fiecare vers al poetului pare să absoarbă astfel în sine atât tonalitățile grave ale existenței, cât și momentele de evadare în fantastic. Poezia sa pulsează între registrul cotidianului și salturile aproape onirice în care hidrantul roz devine o poartă către altundeva – poate un vis, poate o reverie a copilăriei. Printr-o utilizare subtilă a sinesteziei, poetul ne face să auzim culorile și să vedem sunetele, în același mod în care Baudelaire își invoca parfumul sinestezic al Florilor răului.
Versurile acestea par a călca, fie și neprogramatic, pe cărarea „poemului ce nu poate fi înțeles” al lui Ion Mureșan. Petre Ioan Crețu reușește, deci, o performanță rar întâlnită: să îmbine (auto)ironia subțire, aproape șăgalnică, cu o tandrețe care răsare neașteptat, asemenea unei flori pe asfalt. El observă lumea cu un ochi critic, dar niciodată cinic.
Hidrantul roz devine, astfel, un simbol al absurdului pe care îl îmbrățișăm cu zâmbetul pe buze. În poemele sale, hidrantul capătă o funcție magică și devine mult mai mult decât un simplu obiect – utilitarian ori decorativ –, adică, devine o metaforă a banalizării lucrurilor esențiale din viață. Așadar, hidrantul roz, pe care l-am putea trece cu vederea în realitate, devine în poezie o adevărată poartă simbolică spre un alt fel de înțelegere a lumii.
Poetul pare a se inspira aici din Edgar Lee Masters cu a sa Spoon River Anthology, și, implicit, și din Marin Sorescu cu cele două volume din La Lilieci. Atâta doar că, spre deosebire de satul tradițional al lui Sorescu, cel al lui Crețu este unul forțat-urbanizat, iar aici poemele sale capătă o tentă politică, în sotto voce, desigur. Întocmai ca Edgar Lee Masters, Petre Ioan Crețu își creează un cast cu personaje inedite, desprinse parcă dintr-un film de-al lui Tarantino, așa cum ar fi fostul soldat din Legiunea Străină, ajuns patron de cârciumă, dar și cerșetorul satului ori iubita.
Cârciuma, deși are un aspect de saloon, e totuși un topos atopos, așa că ea ar putea fi lesne plasată într-un sat din S.U.A, dar și într-unul din România. Cârciuma, așa cum remarcă Gheorghe Grigurcu în cronica sa din România literară, „ia forma tuturor decorurilor din Univers”. Eros și Thanatos sunt și ei personaje ale acestor poezii insolite, în care cârciuma capătă accente soteriologice: „femeie cu trupul mirosind a iarbă/ femeie cu degetele umbră/ înfășurată în giulgiul umed al ploii/…/ să-mi acoperi privirea te rog/ cu bănuți de aramă/ ca nu cumva să rătăcesc/ așa fără de seamă/ între lumea de aici și lumea ailaltă“.
Umorul acestor poeme este, totuși, destul de amar, iar concetismul lor – atâta cât e – este (auto)ironic, fără însă a fi și cinic, ca la unii dintre optzeciști ori nouăzeciști. Disponibilitatea pentru retorică, prozaism și confesiune îl deosebește pe poet și de douămiiști, prin aceea că Petre Ioan Crețu nu se sfiește a se plimba pe muchia prăpastiei semantice. Efectul e fulgurant, pentru că hazardul hermeneutic pe care și-l asumă Petre Ioan Crețu îl ferește de șabloane.
Versul său devine astfel electrizant: locurilor așa-zis „banale” ale realului li se dă culoare (și la propriu și la figurat!), iar puseurile sale insurgente ne amintesc de Dimitrie Stelaru și Constant Tonegaru, dar și de poeții americani ai generației Beat (cuvântul poate fi citit aici și pe românește!), în special de Jack Kerouac cel din Mexican City Blues. Din suferința sufletului se naște o bizară corporalitate a suferinței care își are propria butaforie. Materialitatea e apăsătoare pentru că ea conține totodată germenul aspirației salvifice, chiar dacă ea e ascunsă sub o armură pictată în culoarea lui Barbie.
Calea mânturii poetului duce însă la cârciuma din sat, singurul loc în care poezia poate fi oficiată, drapând în faldurile – neapărat de culoarea roz! – ale unui vocabular poetic care îl face pe Petre Ioan Crețu deopotrivă autoscopic și autoparodic: „de cum s-a făcut dimineață/ m-am apucat să vărs/ fluturi și alte chestii deștepte/ îmi ieșeau pe gură aburi groși/ și aburii se loveau apoi de oglinda murdară/ tot încercând să pătrundă în rostul lumii/ în rostul întunericului și al luminii/ eram în același local/ de data asta chiar lângă hidrantul roz/adormisem cumva cu mâna răsucită pe masă/ și cu fruntea sprijinită de halba/ în care mai era bere”.
Poeziile sunt locuite de imagini pregnante, uneori minimaliste, alteori explozive, ca o gură de aer proaspăt într-o încăpere încinsă. Într-un univers profund relativiza(n)t, în care clădirile par a deveni cetăți medievale, iar luminile semafoarelor heralzi ai unei lumi ce pare să nu se oprească niciodată din alergare, Petre Ioan Crețu devine un Don Quijote, iar hidrantul roz rămâne punctul fix, axis mundi-ul unui topos ce își devorează locuitorii.
Hidalgo-ul nostru surprinde indignat această alienare și se revoltă împotriva ei printr-un joc al imaginilor care ne amintește de suprarealismul lui Gellu Naum, atâta tot că Petre Ioan Crețu evită automatismele lingvistice: „încerc să pun în cuvinte bătăile inimii/ în timp ce urc pe muntele sânilor tăi/ mă cațăr pe sfârcuri apoi citesc/ versurile abia scrise și mă rușinez”. În astfel de versuri, ironia nu poate fi decât la ea acasă: „de cele mai multe ori stau singur la masă/ cu sticla cu vodcă în față/ fumez mult de obicei țigări rulate/…/ la masa vecină beau rachiu/ seară de seară trei tractoriști/ și care de obicei vorbesc/ despre Basho și alte nimicuri”.
Ca protagonistul din A șaptea pecete, capodopera lui Ingmar Bergman, poetul invită moartea, nu la o partidă de șah, ci la una de dans: „azi noapte la bar a venit și moartea/ și-a luat o bere și s-a așezat lângă mine și nu-mi mai amintesc cum de-am ținut-o de mână o oră întreagă/ o oră de/ desfăț și de multă plăcere/ am băut amândoi bere în pahare albăstrite/ de zgomot și fum și priviri lascive/ i-am șoptit toată noaptea la ureche/ cuvinte porcești de bețiv până când luminat am pus la tonomat/ o melodie de-a lui Tom Waits/ Hell Broke Luce (sic!)/ că atât aveau/ și-am invitat-o la dans”.
Lectura volumului Blues pentru un hidrant roz lasă cititorul suspendat într-o stare de dulce melancolie, cu întrebarea nerostită: care este rolul nostru într-un univers atât de absurd și totuși atât de viu? Poezia lui Petre Ioan Crețu nu oferă răspunsuri, dar nici nu le caută – ea creează punți fragile între suflet și lume, între individual și colectiv, între realitate și fantezie. Este un volum ce se cere lecturat cu sufletul larg deschis, pentru că doar astfel poate cititorul să „înțeleagă” hidrantul roz care, deși aparent inutil, continuă să fascineze prin simpla lui prezență.
Astfel, Blues pentru un hidrant roz devine mai mult decât o colecție de poezii; este o experiență sinestezică, o meditație, ca la reprezentanții de frunte ai curentului Beat, asupra frumosului ascuns în cotidian și o invitație la introspecție, ambalată într-o cromatică pe care nu știm dacă să o plângem sau să o aplaudăm.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
