Daniel Deleanu
Volumul Șapte ani stranii, jurnalul lui Mircea Cărtărescu care acoperă intervalul 2018–2024 și care a apărut în 2025 la editura Humanitas din București, se înscrie cu autoritate și naturalețe în seria marilor sale scrieri diaristice, confirmând nu doar continuitatea unei practici confesive de excepție, ci și adâncirea unei viziuni literare ce transformă cotidianul în materie poetică și metafizică.
Cartea nu este un simplu jurnal de existență sau de creație, ci un vast câmp de tensiuni între real și imaginar, între istorie și vis, între precaritatea imediatului și aspirația către o cunoaștere absolută, imposibilă, dar obsesiv urmărită.
Mircea Cărtărescu apare, în aceste pagini, ca un rentier al concretului, pe care îl demontează cu migală, trecându-l prin siajul spiritualiza(n)t al propriei vulnerabilități. Această formulă surprinde cu exactitate mecanismul intim al jurnalului: realitatea, cu evenimentele ei mărunte sau traumatice, cu rutina ei domestică ori cu marile ei convulsii politice și sociale, este supusă unei permanente operații de transfigurare. Nimic nu rămâne la nivelul faptului brut; totul este filtrat printr-o conștiință hipersensibilă, reflexivă, adesea rănită, dar niciodată lipsită de luciditate și ironie.
Autoscopiile produc adesea un hiat emoțional cu incerte irizări semantice: „Uneori mă îndoiesc sincer dacă mi-a citit cineva cărțile” (p. 9) ori „când scriu nu mă comport ca un scriitor, ci ca un cititor: scriu pentru că vreau să citesc mai departe, fiindcă sunt curios ce urmează. Când abandonez un text e tot din acest motiv: n-am aflat nimic nou, textul mă plictisește” (p. 7).
Nostalgia, despre care Cărtărescu a scris pagini admirabile, e adesea un regret exprimat sfios într-un univers oniric în care visul se afadisează, lepădându-se de lestul materiei prin abordarea unei psihologii abisale: „Visam azi-noapte că deschideam o carte și citeam. Vedeam foarte clar rândurile din partea de sus a paginii, rânduri tipărite pe hârtie de biblie, foarte albă. […] Și deoadata ceva imponderabil din acele rânduri mi-a adus, viu și copleșitor în minte, gândul că am deja unul sau chiar două romane terminate, gata să fie publicate.
E greu de redat fericirea, voluptatea acestui gând. […] Peștele abisal, viu și elastic în noaptea ce presa colosal asupra lui, exploda în mii de zdrențe când îl scoteau la suprafață” (p. 287). Imaginea „peștelui abisal” devine aici o metaforă a operei înseși, a creației care nu suportă lumina brutală a suprafeței fără a se destrăma, sugerând fragilitatea profundă a actului artistic.
Visul, o adevărată materia prima a alchimiei imaginarului cărtărescian (autorul are chiar un volum de proză eponim), e o perpetuă alternare a unor stări autotelice de limpezire și de tulburare, ale căror protagoniști sunt niște ființe bizare, ce par a fi desprinse dintr-o peliculă a lui David Lynch din care, desigur, nu poate lipsi și puțin umor: „Azi-noapte am adormit inițial, apoi am deschis ochii fără să știu de ce. În partea de jos a fotoliului, pe fondul întunericului din cameră, am văzut o scenă luminoasă. Erau două mici personaje, să fi avut 25 de centimetri înălțime, dar l-am văzut mai bine pe unul dintre ele: un adolescent cu păr mare, brun, care mă privea curios. Nu m-am neliniștit, am adormit la loc, și-n somn m-am întors pe cealaltă parte…” (p. 503).
2024 e considerat „Anul cel mai sec și mai deznădăjduit, ca o nucă uscată, cu miejii zornăind putrezi în ea”. El, totuși, „merge mai departe netulburat, fără să se abată de la linia mediocrității lui. Sterp, cu desăvârșire sterp, disperat de sterp, hilar de sterp, ca-n Sacrificiul” (p. 583) – probabil o trimitere la filmul lui Tarkovski, deși mai există o duzină de pelicule și cărți omonime la care s-ar putea referi autorul. În astfel de însemnări, Cărtărescu nu mai e un „simplu” autor de jurnale, ci un scriitor aflat în plină forță creatoare, pentru care cotidianul, oricât de precar ar fi, devine o himeră ce-l face să penduleze între angoasă și înseninare, între viață și text, între spasmele metafizice ale îndoielii și concilierea cu Cosmosul.
Însemnările uneori iau o turnură politică, iar dezamăgirea diaristului e de-o natură nu doar națională, ci… planetară: „Am fost la proteste cu o căciulă rusească uriașă pe cap, în zăpada cea mai feerică imaginabilă, într-o mulțime de 80.000 de oameni. Cum sunt mai departe într-o fază negativistă și depresivă, nu-mi fac mari iluzii. […] România se duce la fund, și nici planeta nu se simte mai bine” (p. 10).
Spontaneitatea lui Mircea Cărtărescu nu este regizată. Însemnările din jurnalele sale sunt reflexive și interogative, iar din ele răzbate de cele mai multe ori, fie și în surdină, o dilemă interioară. Concilierea cu sine însuși nu este însă pentru el nici un telos existențial, nici o stație terminus a călătoriei sale diaristice, ci o recluziune în contemplativ.
Acolo, retrospectiile devin introspecții, iar reveriile închid în sfera imaginarului fantasmele concretului și obsesiile imediatului, pentru a fi desfoliate de realitate, act deopotrivă noetic și ascetic, așa cum se poate observa și din această însemnare, unde acel Ding an sich kantian e o destinație interzisă, un topos-atopos, adică niciundele spre care, invariabil, ne îndreptăm cu toții, până când devine, apofatic, de știut prin tocmai neștiutul său, un lung oftat la modul impersonal ce pare a-și avea obârșia în Psalmul arghezian: „Se zice, se spune, se aude. Aș vrea să văd cu toată pielea, să înțeleg cu toată masa neurală a tuturor oamenilor. Am o sete chinuitoare de cunoaștere. Nu vom ști niciodată, spune Kant, ce este, cum este lucrul în sine. Iar eu tocmai pe el vreau să-l văd, să-l aud și să-l pipăi” (p. 587).
Stilistic, Șapte ani stranii confirmă că jurnalul cărtărescian este, în esență, o operă literară de sine stătătoare. Limbajul este expresiv, dens, de o frumusețe adesea hipnotică, traversat de metafore neașteptate, de imagini memorabile și de o poeticitate care nu se lasă niciodată redusă la ornament. Spontaneitatea lui Mircea Cărtărescu nu este regizată: însemnările sunt reflexive și interogative, iar din ele răzbate, aproape constant, o dilemă interioară.
Semnificația volumului Șapte ani stranii este considerabilă pentru literatura română contemporană. Cartea oferă nu doar accesul privilegiat la laboratorul interior al unui mare scriitor, ci și o formă de solidaritate existențială: îndoielile, temerile, visurile și speranțele diaristului devin recognoscibile, profund umane.
Pentru literatura română, jurnalul acesta confirmă statutul lui Mircea Cărtărescu de autor total, capabil să transforme chiar și fragilitatea, ezitarea și neliniștea într-o operă de artă durabilă. Șapte ani stranii nu este doar cronica unei perioade dificile, ci și dovada că literatura, atunci când este trăită și scrisă cu onestitate radicală, rămâne una dintre cele mai puternice forme de cunoaștere și de rezistență spirituală.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
