Bulliyng-ul în rândul copiilor și adolescenților, agresivitatea, consumul de droguri, conflictele cu părinții și cadrele didactice au devenit un fenomen complex, alimentat de un amestec de presiuni digitale, carențe emoționale și modele sociale.
Conform datelor recente, aproximativ 70% dintre elevi declară că au fost victime ale violenței (fizice, verbale sau online), iar în anul școlar 2024-2025 s-au înregistrat aproape 1.900 de cazuri de violență fizică în școli. În același timp, avem dezvoltată o „infrastructură culturală” dintre cele mai bune, cu acces la nenumărate ateliere educaționale, evenimente dintr-o largă plajă de abordare artistică, instituții culturale funcționale, activități extrașcolare extrem de variate. Și totuși, de ce asistăm la astfel de drame? Unde greșim ca societate, copii și părinți? Și cum ne putem face bine?
La aceste întrebări le-am provocat să răspundă pe Profesor, Consilier Școlar, Elena Morariu și Profesor, Consilier Școlar Simona Crăciun, din cadrul CJRAE Sibiu, ambele cu o redutabilă experiență în activitatea cu elevii.
Trecerea părintelui de la rolul de „instructor/ghid” la cel de „observator curios”
Cuvântul de ordine pentru situațiile care au marcat dramele acestea recente în care au fost implicați adolescenții, e vulnerabiliatatea. Și aici avem de-a face cu un întreg amalgam de împejurări. Sunt mai problematici, mai înrăiți copiii din ziua de astăzi față de cei de dinaintea lor?
Simona Crăciun: Adolescența, ca etapă distinctă a dezvoltării umane, caracterizată de importante schimbări biologice, psihologice și emoționale, aduce cu sine provocări, dar și un potențial deosebit. Diferența față de generațiile anterioare este dată de faptul că tinerii din ziua de astăzi au acces prea facil la conținuturi agresive furnizate de jocuri, videoclipuri violente, conținuturi care pot avea efecte negative, diferite în funcție de vârstă, frecvență, context familial și personalitatea copilului. Impactul nu este identic pentru toți copiii, dar cercetările evidențiază câteva tendințe, cum ar fi creșterea comportamentului agresiv (verbal sau fizic) și scăderea toleranței la frustrare.
Elena Morariu: Tinerii de astăzi nu sunt mai „răi”, ci trăiesc într-un mediu mult mai expus. Pentru ei, acasă nu mai este un refugiu, pentru ca prin telefon, presiunea socială îi urmărește și acasă. Ceea ce vedem ca agresivitate este, de fapt, un mecanism de auto-apărare. Ei devin reactivi pentru a-și ascunde fragilitatea. Nu sunt mai impulsivi decât bunicii lor, dar consecințele impulsivității lor sunt mult mai vizibile și mai durabile (o postare nepotrivită rămâne pe internet pentru totdeauna).
Asistăm, oarecum, la un paradox. Sibiul, ca oraș, e un spațiu destul de ofertant pentru educația extrașcolară. Întâlnim o mulțime de părinți foarte atașați de copiii lor, pe care îi însoțesc la diferite ateliere, spectacole de teatru, activități dedicate celor mici. Unde se produce ruptura aceasta, înstrăinarea dintre copil și părinte?
Elena Morariu: La adolescență, nevoia de autonomie explodează, iar tânărul simte că singura cale de a deveni adult este să respingă aproape orice îndrumare, care vine de cele mai multe ori, de la părinte.
Copilul mai simte și presiunea performanței. Când adolescentul alege să „nu facă nimic”, părintele se poate simți trădat, iar copilul, profund neînțeles.
În ultimii ani, petrecuți pe social-media, din ce în ce mai mult, copilul „învață” că imaginea contează mai mult decât prezența. Mai târziu, adolescentul va aplica același algoritm, și se va izola în propria lume digitală, excluzând, cumva, părintele.
„Înstrăinarea” apare treptat, pornind de la copilul care în clasele mici „trebuie” să fie hiper-implicat, si apoi culminând cu adolescentul care tace definitiv atunci când noile sale pasiuni sunt întâmpinate cu critică în loc de curiozitate.
Gabor Maté, un psiholog respectat al zilelor noastre, explică faptul că tinerii se orientează către grupul de egali (prieteni) atunci când nu găsesc în părinți un suport care să le accepte și laturile rebele sau „întunecate”.
Părinții, ar fi de dorit, să fie prezenți fără să judece, să le ofere spațiu să greșească fără să „sara”, să îi salveze, să treacă de la rolul de „instructor/ghid” la cel de „observator curios”.
Simona Crăciun: Când vorbim despre relația copil-părinte, ne gândim la valorile pe care părinții le investesc în educarea copiilor, la timpul de calitate petrecut împreună, la atenția constantă pe care părinții o acordă nevoilor acestora. Nevoia de independență a copiilor, pe măsură ce aceștia se maturizează, este firească și nu reprezintă o ruptură, ci mai degrabă, o cale prin care aceștia se descoperă și-și jalonează calea către autonomie.
Indisciplina provoacă un sentiment de neputință și pierdere a autorității
Cu ce probleme vin cel mai adesea copiii la dvoastră?
Simona Crăciun: Elevii solicită sprijinul consilierului școlar pe teme legate de autocunoaștere, recomandări privind strategii de învățare eficientă, managementul emoțiilor, îmbunătățirea relațiilor de grup și orientare școlară și profesională.
Elena Morariu: Mulți copii vin la consiliere copleșiți de ideea că trebuie să facă mai mult, emoții pe care nu le pot gestiona, apoi comparația constantă pe social media și poate presiunea părinților de a excela în cât mai multe domenii, atacuri de panică înainte de teste, refuz școlar sau chiar o oboseală cronică, lipsa abilităților sociale „față în față”. Mulți tineri vin la consilier sau psiholog pentru că nu știu cum să inițieze o conversație reală, cum să gestioneze o respingere sau cum să citească limbajul corpului, ceea ce le provoacă o anxietate socială.
Ei simt o discrepanță uriașă între cum arată ei în oglindă și cum arată versiunea lor editată de pe ecrane. Și aceasta duce la o stimă de sine fragilă.
Trec foarte rapid de la o stare la alta. Vin la consiliere fie pentru că explodează din nimic (agresivitate), fie pentru că se simt apatici, neștiind cum să-și managerieze timpul alocat învățării și timpul liber.
Dacă înainte bullying-ul se termina când ieșeau pe poarta școlii, acum acesta poate continua în grupuri de WhatsApp sau alte aplicații. Cred ca sentimentul că ești exclus dintr-un grup în clasă, din cercul de prieteni este resimțit de creierul adolescentului ca o durere fizică reală.
În spatele comportamentelor pe care părinții le văd ca iritabilitate, retragere, lene sau rebeliune, se ascund, de fapt, trăirile chinuitoare ale copilului: frica de a nu greși, incapacitatea de a se mai concentra și criza de identitate a celui care nu știe cine este sau ar trebui să fie, atât în realitate, cât și în mediul online.
Totuși, generația de azi (și părinții lor) înțelege mai bine că a merge la consilier/psiholog nu înseamnă că „ești nebun”, ci că ai nevoie de un set de instrumente pentru a trăi în această lume complicată.
Care sunt principalele motive pentru care vă solicită ajutorul cadrele didactice?
Elena Morariu: Cadrele didactice apelează la consilierul școlar nu doar pentru problemele elevilor, ci și pentru suport emoțional. Motivul numărul unu este managementul clasei. Profesorii se simt adesea neputincioși în fața elevilor care nu mai răspund la metodele tradiționale de disciplină (notă mică, observație, scăderea notei la purtare). Caută strategii noi, psihopedagogice, pentru a gestiona elevi cu ADHD, opoziționism sau pur și simplu copii cu un nivel de energie și neatenție pe care nu îl pot controla întotdeauna într-o clasă de douăzeci și… de persoane.
În contextul educației incluzive, profesorii au în clasă copii care au nevoi foarte diferite, copii cu Cerințe Educaționale Speciale (autism, dislexie, TSA etc), fără a avea întotdeauna pregătirea de specialitate necesară. „Cum adaptez materia pentru acest copil fără să îi defavorizez pe ceilalți?”
Profesorii se simt adesea depășiți în gestionarea situațiilor de bullying și chiar cyberbullying din clasa de elevi. Indisciplina le provoacă un sentiment de neputință și pierdere a autorității, acesta sperând să obțină metode concrete pentru controlul clasei și captarea atenției.
Presiunea unor părinților îl poate face pe profesor să se simtă agresat sau judecat pe nedrept, motiv pentru care caută strategii de comunicare asertivă și protecție în fața criticilor.
Profesorul are și el nevoie de validare profesională. Dinamica de grup generează uneori și confuzie privind micile „găști” din clasă, iar profesorul speră să obțină și de la consilier o radiografie mai clară a relațiilor dintre elevi, pentru a gestiona colectivul.
Simona Crăciun: Profesorul consilier școlar are un parteneriat solid cu cadrele didactice, realizând activități care facilitează cunoașterea și autocunoașterea elevilor, dar și activități pe teme de interes pentru elevi, cum ar fi învățarea eficientă, managementul emoțiilor, prevenirea și combaterea violenței și a bullying-ului în mediul școlar, prevenirea și combaterea consumului cu risc și, în general, pentru gestionarea optimă a diferitelor situații apărute în mediul școlar.
Copiii de azi au încredere în cei care „îi văd”
În cine mai au încredere copiii?
Simona Crăciun: Copiii au nevoie să se simtă acceptați, să fie validați pentru ceea ce sunt, pentru ei înșiși, caută sentimentul de apartenență, de siguranță, de aceea familia este principalul reper când vorbim de încrederea pe care copiii o acordă celor din jur. Dar, pe măsură ce cresc, copiii își extind cercul social către cei de vârsta lor, cu care împărtășesc preocupări, hobby-uri și interese comune. Nu este vorba despre o schimbare a polului de încredere, ci mai degrabă despre o extindere a acestuia.
Așadar, ar fi util ca părinții să construiască o relație bazată pe încredere, respect, ascultare activă și acceptare necondiționată cu copiii lor, astfel încât aceștia, ori de câte ori au nelămurire sau o problemă, să îi simtă apropiați și că pot conta pe ei.
Elena Morariu: Grupul de prieteni oferă validare imediată, fiind singurii care par să înțeleagă în timp real presiunea digitală și socială.
Adulții de siguranță (antrenori, consilieri sau rude) câștigă încrederea copiilor tocmai pentru că nu au puterea de a-i nota sau pedepsi, oferindu-le o ascultare fără judecată.
Influencerii sunt percepuți ca un fel de mentori, tinerii rezonând cu vulnerabilitatea lor afișată (eșecuri, defecte), pe care nu o regăsesc la adulții „perfecți” din viața reală.
Mai nou, inteligența artificială a devenit un confident de urgență, fiind preferată de unii tineri deoarece este disponibilă la orice oră și nu reacționează niciodată cu furie sau critică.
Tot psihologul Gabor Maté subliniază faptul că, copiii au o nevoie biologică de a avea încredere în părinți, dar dacă părintele este prea ocupat, prea stresat sau prea critic, copilul își va „muta” instinctul de atașament către prieteni.
Și copiii de azi au încredere în cei care „îi văd”. Au încredere în cei care se opresc din ce fac, îi privesc în ochi și le transmit mesajul: „Te aud și ceea ce simți tu este normal/firesc”.
Relația este cea care are nevoie de transformare
În ce situații părinții vă cer ajutorul?
Elena Morariu: Părinții cer ajutorul când dialogul dispare, fiind înlocuit de un „zid de tăcere” sau de conflicte violente pornite de la întrebări banale.
Când performanța școlară scade, școala este văzută ca un „termometru” al stării copilului; panica apare când un elev bun începe să absenteze sau să ignore complet învățatul.
Părinții caută soluții când copilul își pierde controlul, refuză să mai doarmă sau să mănânce și devine supărat sau chiar violent dacă i se limitează accesul la tehnologie.
Părinții se simt depășiți când nu își mai recunosc copilul din cauza noului anturaj, a stilului vestimentar extrem sau a suspiciunilor de consum de alcool, tutun.
Se solicită ajutor pentru gestionarea emoțiilor în momente de criză majoră (divorț, doliu, mutare), sau alte probleme care generează reacții emoționale greu de reglat, iar părinții realizează că nu pot explica sau gestiona singuri impactul emoțional asupra copilului.
Mulți părinți vin cerând „să fie reparat copilul”, dar consilierul îi ajută adesea să înțeleagă că relația este cea care are nevoie de transformare, nu doar comportamentul copilului.
Simona Crăciun: Părinții cer ajutorul profesorului consilier școlar pentru dificultăți pe care copiii le întâmpină în procesul de adaptare școlară, cum ar fi managementul emoțiilor, eficientizarea învățării, consolidarea relațiilor sociale și cunoașterea punctelor forte ale acestora în vederea unei decizii optime privind orientarea școlară și profesională.
Care sunt cauzele care duc la agresiuni repetate în școli?
Simona Crăciun: Mediul online poate influența conduita copiilor prin expunerea la emisiuni și programe cu caracter agresiv, chiar violent. În acest sens, psihologul Albert Bandura a demonstrat, într-un experiment cunoscut, că agresivitatea poate fi învățată de către copii din modelele la care acesta este expus. De aceea, se recomandă monitorizarea expunerii copiilor, în online sau în viața reală, la evenimente cu caracter violent.
Elena Morariu: De ce apare bullying-ul? „Lupta” pentru putere în grup, statutul social, îin adolescență, sunt, cumva, vitale. Agresorul folosește frica pentru a urca pe „scara socială” a clasei, iar agresiunea continuă deoarece restul colegilor tac, ceea ce agresorul vede ca pe o aprobare. Bullying-ul trăiește prin „public”. Dacă ceilalți colegi râd sau tac, agresorul se simte încurajat. Tăcerea grupului este ca un combustibil care întreține focul.
Impactul lumii digitale, tehnologia nu este un aliat al empatiei. Deoarece online nu vezi fața celui pe care îl jignești, devine mult mai ușor să fii crud. În plus, jocurile sau conținutul violent fac ca agresivitatea reală să pară ceva normal.
Dacă profesorii/adulții nu observă repede sau dacă micile jigniri nu sunt sancționate imediat, agresorul înțelege că are „undă verde” pentru fapte mai grave.
Unii nu își pot controla impulsurile (în cazuri cu ADHD), iar alții atacă primii din frică, pentru că se simt amenințați de orice interacțiune pe care nu o înțeleg.
Copiii nu se nasc agresivi, ci pot „prelua” acest comportament, chiar de acasă. Un copil poate deveni agresiv dacă: nu se simte „văzut” sau iubit (caută atenție prin forță); copiază violența văzută la părinți; nu are limite clare acasă și crede că regulile nu i se aplică.
Mecanismul psihologic (Cine ce rol are?) ar fi următorul:
Agresorul își maschează propria stimă de sine scăzută, prin control și descarcă asupra altora frustrările de acasă, sau din alt mediu. Victima este aleasă pentru că este „diferită” sau pentru că reacționează emoțional, oferind agresorului satisfacția că deține controlul. Grupul menține bullying-ul prin râsete sau simpla prezență, oferind „audiența” de care agresorul are nevoie.
Fără abilitatea de a rezolva un conflict prin dialog, copiii pot trece direct la agresiune.
Bullying-ul nu apare din senin; este ca un puzzle format din mai multe piese greșite.
Tăcerea părintelui îl face pe copil să se simtă abandonat
Este reală lipsa rușinii, a bunului simț, din comprotamentul generațiilor actuale?
Elena Morariu: Nu este vorba despre un caracter „mai rău”, ci despre o schimbare profundă a modului în care copiii văd lumea. Doar pare că „nu mai au bun simț”.
Generațiile vechi erau educate prin rușine („ce o să zică lumea?”). Ceea ce noi am putea vedea ca obrăznicie, ei văd ca pe dreptul de a spune sincer ce gândesc.
Deoarece stau mult pe telefoane, copiii nu mai văd reacțiile celorlalți (tristețea sau supărarea de pe chip) și astfel „frâna” lor naturală nu se mai activează.
Tinerii nu mai respectă automat pe cineva doar pentru că e mai în vârstă sau are o funcție. Ei oferă respect doar dacă simt că sunt, la rândul lor, respectați și înțeleși.
Ar putea fi și faptul că bunul simț se învăța înainte și la joacă, afară. Dacă erai rău, grupul te dădea afară și învățai rapid unde e limita. Azi, copiii nu se mai prea joacă afară.
Copiii văd la televizor sau pe internet influenceri care devin faimoși și bogați tocmai pentru că sunt agresivi sau lipsiți de maniere. Ei copiază ceea ce văd, și mai vad că aduce și succes.
Ceea ce adultul percepe ca fiind un limbaj vulgar, pentru tânăr reprezintă doar libertatea de a se exprima și de a se simți acceptat în grupul său de prieteni. Acolo unde adultul vede sfidare sau obrăznicie, adolescentul simte că își apără propriile opinii sau că își trasează limitele personale în fața unei autorități. Ceea ce pentru adult par a fi doar haine ciudate, pentru tânăr este un proces esențial de explorare și de construire a propriei identități vizuale.
Ce se întâmplă atunci când bullyingul vine de la învățător, educator? Pentru că, de ce să nu recunoaștem, întâlnim și astfel de situații, în care copiii ajung acasă speriați, dacă nu traumatizați de anumite atitudini nu chiar pedagogice ale cadrelor didactice?
Elena Morariu: Dacă există abuzul de putere al profesorului, atunci este foarte periculos!
Când un profesor umilește sau agresează un elev, impactul este mult mai grav decât o ceartă între colegi, deoarece profesorul este figura de autoritate în care copilul ar trebui să aibă încredere.
Dacă un profesor folosește ironia, el distruge imaginea copilului în fața colegilor. Ceilalți elevi, de frică să nu devină și ei ținte, se vor „alia” cu profesorul și vor începe să îl izoleze pe cel vizat. Un copil speriat nu mai poate procesa informația, face greșeli și intră într-un cerc vicios de eșec și critici.
Unii profesori ar putea să se comporte așa din cauza unei epuizări, încât își pierd empatia și văd copiii ca pe niște probleme.
Poate ca mulți predau prin frică pentru că așa au fost și ei educați, confundând umilința cu disciplina.
Sau poate unii folosesc agresivitatea pentru a obține tăcere și rezultate imediate.
Ce poate face părintele?
Nu minimizați ce vă spune copilul. Validarea voastră este singura lui protecție.
Verificați situația, și vorbiți cu alți părinți, pentru că de obicei, dacă un copil suferă, mai sunt și alții în aceeași barcă.
Discutați cu profesorul și cu conducerea școlii. Tăcerea părintelui îl face pe copil să se simtă abandonat.
Singura persoană din viața multor copii care îi ascultă fără să aibă o „agendă”
Ce vă face să continuați să faceți ceea ce faceți?
Simona Crăciun: A fi profesor consilier școlar pentru mine este mai mult decât o profesie, iar școala este mai mult decât un loc de muncă. În activitatea mea profesională se aplică spusele lui Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi’’, de aceea, fiecare zi alături de elevii mei este un prilej de a învăța împreună și o sursă de satisfacție, văzându-i cum cresc, se dezvoltă, reușesc să evolueze și să atingă succesul.
Elena Morariu: Munca de consilier este, fără îndoială, una dintre cele mai solicitante profesii, mai ales în climatul actual.
Din postura de consilier, rareori vezi schimbări spectaculoase peste noapte. Dar succesul tău stă și în momentele mici: momentul în care un copil care nu vorbea cu nimeni îți spune o glumă, momentul în care un părinte agresiv tace pentru o secundă și reflectează.
De ce să continui ca consilier? Pentru că ești singura persoană din viața multor copii care îi ascultă fără să aibă o „agendă” (note, pedepse, așteptări). Iar această prezență neutră este, în sine, terapeutică.
Ești cel care le reamintește copiilor că sunt valoroși chiar și atunci când greșesc, că există o rezolvare în cele mai multe situații, iar părinților, că nu sunt singuri în disperarea lor.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
