Pe Cluj Arena, într-o seară în care eclerajele stadionului păreau mai reci decât verdictul unui profesor sever, Universitatea Cluj și A.F.C. Hermannstadt au jucat un meci de Cupa României care, pentru noi, sibienii, a avut gustul amar al unei povești deja citite. Una pe care o știm pe dinafară, dar pe care echipa noastră insistă s-o rescrie la nesfârșit: povestea avantajului risipit ca aburul peste Someș.
Prima repriză a fost o luptă cu pași mărunți, ca două caravane rebele, dar obosite, care se studiază în desert fără a avea curajul de a-și scoate la iveală iataganele. Clujenii au ținut mingea cu o răbdare de ceasornicar bătrân, iar sibienii au răspuns prudent, fără strălucire, dar și fără a greși prea mult. Fotbalul curgea lent, ca o apă rece de munte, fără vâltori și fără tempeste.
Și totuși, în minutul 52, a venit clipa care ne-a făcut să credem. Moonga Simba – nume de poveste africană cu lei și gazele – a prins o minge rătăcită și a trimis-o în poartă cu hotărârea unui om care nu cere voie destinului. 1–0 pentru Hermannstadt. În acel moment, pentru suporterii sibieni, parcă și aerul din tribună s-a luminat. Echipa noastră conducea și părea, pentru o clipită, stăpână pe propriu-i destin.
Dar de aici începe tragedia noastră, care se repetă aproape meci după meci. Hermannstadt nu știe să țină de rezultat. Nu știe să închidă ușa când intră frigul. Echipa de pe malurile Cibinului are talentul rar de a transforma bucuria în neliniște și avantajul în invitație pentru adversar. După gol, sibienii s-au retras ca niște ostași convinși că războiul s-a terminat. Pasele au devenit timide, degajările panicarde, iar mijlocul terenului s-a golit ca o piață la începutul unei ploi reci de toamnă târzie. Clujenii au simțit slăbiciunea noastră cu instinctul unui prădător răbduriu.
Minutul 73. Oucasse Mendy a egalat, profitând de-o apărare sibiană care privea faza ca niște spectatori întârziați la teatru. Nimeni nu a intervenit decisiv, nimeni nu a mușcat din duel. Mingea a intrat în poartă potolit, ca o concluzie inevitabilă.
Și pentru că lecțiile neînvățate se repetă adesea pe la examenele gazonului, minutul 81 a adus lovitura finală: Issouf Macalou a înscris golul victoriei pentru „U” Cluj, iar noi, sibienii, am privit scena cu acel sentiment cunoscut, care nu mai e de mult surpriză, ci pură resemnare. Ca atunci când vezi furtuna venind și știi că acoperișul tot va zbura, indiferent ce vei face. Ironia e că Hermannstadt nu a jucat rău. Nu a fost dominată categoric, nu a fost umilită. A condus. A avut meciul în palmă. Și exact asta doare cel mai tare. Hermannstadt știe să ajungă în avantaj, dar nu știe să-l păstreze. E ca un pescar care prinde peștele cel mare și apoi uită să strângă năvodul.
Clujenii trebuie lăudați: au fost stăruitori și i-au tescuit pe sibieni exact atunci când ei au început să tremure, întorcând meciul în favoarea lor cu maturitatea unei echipe care știe ce vrea. Au jucat simplu, eficient, fără poezioare desuete – iar fotbalul, uneori, răsplătește proza bine scrisă.
Pentru Hermannstadt rămâne însă aceeași întrebare, repetată ca un refren trist: când vom învăța să ținem de rezultat? Când vom înțelege că fotbalul nu se termină la golul marcat, ci abia atunci începe cu adevărat?
Pe drumul de întoarcere spre Sibiu, trebuie că tăcerea a fost lungă. Nu pentru că am pierdut, ci pentru că am pierdut exact așa cum pierdem mereu: jucând frumos până la avantaj, dar devenind neputincioși după ce l-am obținut. Iar acesta, dragii mei, nu mai e ghinion. E o tară vătămătoare și-o veche meteahnă.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
