Mihaiela Dan face parte din acea categorie de oameni pe care îi admiri și a căror poveste simți că trebuie să o spui, la rândul tău, mai departe. Vine din zona asistenților medicali, pentru care și-a pus sufletul și cea mai mare parte din viață. Acolo, în acea pasiune nobilă, a trăit cele mai mari drame. Însă și cele mai înălțătoare bucurii.
S-a pensionat de ani buni din această meserie. Dar de fiecare dată când vorbește despre munca de asistent medical, entuziasmul său e unul contagios, plin de vioiciune. După ce am povestit cu ea, m-a rugat un lucru. Să nu o laud. Și să nu pun vreun titlu generos articolului. „Un om de pe stradă…” a fost sugestia ei.
I se datorează multe. Recunoașterea titulaturii de „asistent medical” (recâștigată prin ordin de ministru, pe vremea când era lider de sindicat), echivalarea studiilor de pe vremea lui Ceaușescu, prima școală postliceală privată acreditată de Stat, filiala Crucii Alb-Galbenă din Sibiu sunt doar câteva dintre ele.
Nimic nu se compară însă cu acel zâmbet de mulțumire al omului care, adus pe targă la spital, pleacă pe picioarele sale, „vindecat” de puterea tămăduitoare a acelui suflet de om al sistemului medical, dedicat și implicat cu tot ceea ce e în stare să ofere într-un astfel de cumplit moment.
Asistent medical, o profesie a experimentelor educaționale
Nu a avut o viață lipsită de provocări. A știut dintotdeauna că vrea să fie asistent medical. Deși această meserie, în evoluția ei birocratică, nu i-a adus doar bucurii. „Când am început eu școala, în 1970, era Școală Postliceală Sanitară, își începe Mihaiela Dan povestea. Inițial s-a pornit de la ideea că facem 3 ani, după care vom fi omologați și recunoscuți precum subinginerii, care făceau tot 3 ani. Dar cum cele două ministere (Sănătatea și Învățământul) erau cele mai bramburite, s-au redus anii de școlarizare la 2. Și am terminat cu 2 ani.
Ca să pot intra într-o școală sanitară sau medicină, trebuia să lucrez 6 luni în miezul problemei. Motiv pentru care am lucrat la SMA, fosta Stațiune de Mașini Agricole Făgăraș, cele 6 luni. În 1976 am terminat postliceala ca asistent medical. Dar avenit 1979, când tovarășa Ceaușescu s-a trezit foarte deșteaptă și a schimbat încadrările. Noi eram 5 categorii profesionale. Era sora din timpul războiului, de Cruce Roșie. Era sora cu profesionala. Era sora de caritate, surori crescute pe lângă biserici, mănăstiri. Și colegele mele cu 2 ani, și eu, cu 3 ani.
Și ce s-a gândit tovarășa Ileana? Să tragem linie și să facem totul otova. Și a făcut Liceul Sanitar. Dar ce m-a deranjat cel mai mult e că pe cartea de muncă am 2 zile fără plată, pentru că nu am vrut să port ecusonul de soră Liceul Sanitar. Poate că pare o glumă proastă.
Dar eu am dat bacalaureatul la 4 materii, am dat admitere la postliceală, în vremea în care eram 8 pe loc și, dintr-o dată, se ștergea cu buretele o perioadă de 6 ani de școală și să se echivala cu 4. Și nu am vrut să port ecuson! A fost singura mea revoltă antedecembristă. Mi-au făcut raport disciplinar și am stat 2 zile acasă, fără plată”.
„E timpul să plec din chirurgie. Că nu îi mai ajut pe pacienți”
După terminarea școlii, e repartizată la chirurgie. Unde stă până în 1982. Când s-a întâmplat acel ceva care a determinat-o să plece. „Eu întotdeauna le spuneam studenților să lucreze într-o secție unde le e și sufletul. Că dacă tu vii cu problemele de acasă și ți le verși pe amărâtul bolnav, acela, săracul de el, nu înțelege ce i se întâmplă. Și tu nu ai nicio rezolvare. Decât că acela va colabora și mai rău cu tine. Cred că, de fapt, aceasta m-a legat de meserie.
Și am decis să plec de la chirurgie în clipa în care un pacient de-al meu vechi, care a venit cu o colică renală, îmi zise: „Doamna Mihaiela, ce bine că ești dumneata! Că până îmi faci injecția, mai povestim..”
Și la un moment dat, am terminat injecția, s-a ridicat de pe scaun și mi-a zis: „Doamna Mihaiela, ce ți s-a întâmplat? Că nu mai ești dumneata”. „Domnu` Vasile, ce tot spui acolo?” „Doamna Mihaiela, mi s-a dus stomacul în gură, am crezut că îmi iau foc creierii, dar nu am spus nimic, pentru că te știu de prea mulți ani.”
M-am dus acasă și am plâns în baie și am zis: e timpul să plec din chirurgie. Că nu îi mai ajut. Le fac rău. Dar aceasta ține de tine, e în interiorul tău. Nu ți-o predă nicio școală”.
„În reanimare am avut două dușuri: unul cald, și unul rece”
Își amintește cu vădită emoție de mentorii săi. Cei care i-au fost jaloane în tot ceea ce a făptuit. „Le-am avut pe acele surori de caritate, măicuțele franciscane, Ordin desființat în 1946. Și la Spitalul CFR erau 6 și m-au învățat ce înseamnă să îngrijești un bolnav. Eu știam de pe carte: facem aceea, facem aceea…
Dar când sora Florica m-a luat și m-a rugat să o ajut să spele un bolnav dintr-un accident de cale ferată, și am văzut cu câtă grijă vorbea cu el, cum zâmbea… Pe mine nimic altceva nu m-a uns la suflet mai mult decât zâmbetul acelui om și mulțumirea când a plecat! Aducându-l pe targă.
Acea stare nu făcea cât zece salarii! Eu meseria aceasta am făcut-o cu drag și plăcere. Am fost internată perioada aceasta. Și am văzut ce înseamnă să vină o asistentă încruntată, supărată… Poate că are probleme. Care execută totul mecanic, ca un robot. Și o asistentă care intră zâmbind și zice: „Ce fac doamnele mele? Hai să vedem…” Deci în reanimare am avut două dușuri: unul cald, și unul rece”.
La psihiatrie. „Doamna Mihaiela, să îți cumperi pantofi cu șiret”
De la chirurgie, Mihaiela Dan s-a mutat la psihiatrie. „Pentru mine a fost un șoc, spune ea. Pentru mine în chirurgie, să lipsească o mână sau un picior, era dezastru. Eu am început în sala de operație. Și cel mai traumatizant moment era când rămâneai, de pildă, cu segmentul de mână, dezarticulat.
Dar aceea nu era nimic. Să te duci la psihiatrie, și să vezi om de 140 kg, în putere, care zice: „Nu mă pot mișca! Doamna Mihaiela, eu știu că tu nu vezi calul, dar uită-te, acela e un cal care îmi vorbește!”, aceea e o dramă cu totul cumplită. Sau: „Doamna Mihaielea, astă-noapte am fost în lună cu salvarea”. Și tu, pentru că nu ai experiență, intri în joc. După care vine: „Dar nebună ești, doamna Mihaiela! Cum să fie șosele până la lună?” De nu mai știai: cel din față e pacientul sau eu? Dar aceasta m-a ajutat foarte mult! Că am înțeles că poți să trăiești fără o mână, fără un picior, dar în cap să fie ordine.
Și am lucrat întâi în sala de tratament, până m-am obișnuit cu patologia. Dar tot așa, mi-a dat Dumnezeu mentori buni și aici. Domnișoara Dr. Salvan Angela, cu care am lucrat, mi-a zis: „Doamna Mihaiela, să îți cumperi pantofi cu șiret”. „De ce, domnișoară doctor?” „Îți spun eu.” Când venea un pacient, începea delirul, pe mine mă pufnea râsul. Și atunci îmi zicea: „Domnișoara Mihaiela, ți s-au desfăcut șireturile”. Și atunci mă băgam sub birou, că erau birourile acelea mari, și îmi făceam de lucru cu șireturile, să nu mă vadă pacientul râzând. Pentru că asta nu îi făcea bine.
De la Decretul 313, la „Sf. Ioan Botezătorul”
Din câțiva ani de lucru în sala de tratament a psihiatriei, a trecut pe teren. „No, aici a fost experiența vieții! Pentru că să te duci acasă la pacient fără să ai nicio măsură de protecție și să riști să îl găsești într-o perioadă de criză, e o asumare mare. Și era vremea când anumite persoane, care nu se supuneau întru totul regulilor, erau încadrate abuziv pe un articol de lege, Decretul 313, ca persoane periculoase.
Un coleg de-al meu, care a intrat peste ședința biroului, că depusese o cerere și aflase că nu au aprobat-o și a făcut scandal acolo, a fost încadrat imediat la 313. Și atunci ce se întâmpla? Apelai la sectorist și la salvare și te ducea la poliție sau la psihiatrie. Sau erau evenimente. Venea Ceaușescu. Noi trebuia să îi adunăm pe toți la bază, ca să nu tulbure liniștea.
Au fost experiențe care pe mine m-au întărit psihic. În ce sens? Am avut pacienți pe care i-am dus până la limita de pensie. Ceea ce zic eu că e extraordinar. Dar așa ajunsesem, că eu le cunoșteam toată familia. Și le dădeam telefonul meu, ca dacă ceva nu e în regulă, să mă sune și să vin. Plus că le dădusem unora dreptul să vină la mine acasă când simțeau că ceva nu e în regulă.
Perioada aceea de teren m-a marcat foarte mult, pentru că am avut depresii urmare de suicid, am avut schizofreni care au apelat la extreme. Nu am să îl uit pe nea Ioan care iarna, în puterea iernii, intrase în Cibin și boteza, că era Sf. Ioan Botezătorul. Dezbrăcat și cu un șomoiog de ierburi de pe margine. Privit de la o anumită distanță, poate părea haios. Dar când te întorci și vezi că de fapt e suferința omului, e cu totul altceva. L-am scos din Cibin până la urmă. Dar cu degerături”.
„Scaiul” lui Petre Roman. Și cum a obținut revenirea la funcția și titulatura de asistent medical
A venit 1989, 1990. „Pentru mine a fost ca o eclipsă totală de soare. Pentru că am putut să mă dezlănțui”, ne spune Mihaiela Dan. A rămas la psihiatrie până în 1991. Când a simțit că e chemată la o asumare mult mai mare, pentru colegii săi. S-a implicat în Sindicat, ca președintă de filială, după care a fost cooptată în Biroul Central și detașată la București.
„Primul lucru a fost că m-am luptat să recâștigăm titulatura de asistent. Eram lider se sindicat. Iar Petre Roman, prim-ministru. Și mă tot duceam cu ordinul de ministru. Și îmi tot zicea: „Doamnă, mai lasă-ne! Că avem treburi serioase. Ești ca scaiul! Te dau afară pe ușă, intri pe geam! Dă-l încoa să ți-l semnez și să pleci!” Așa am obținut, în 1990, revenirea la funcția și titulatura de asistent medical și recunoașterea studiilor”.
În plină reformă a sistemului medical, din poziția de asistent-șef al Direcției Sanitare
S-a întors în 1994, pe postul de asistent șef de Direcție Sanitară. A fost județul cu reforma, între cele 7 ala țării. Pe când Sibiul avea 386 de dispensare în subordine. „Atunci am preluat toate dispensarele din unitățile sanitare de bază. Adică toate dispensarele erau arondate unui spital. Pentru că s-a introdus conceptul de medic de familie, medicii angajați ai ministerului au devenit medici pe persoană juridică prin capitație, iar primii pe care i-au ras au fost asistenții”.
Iar cum asistenții medicali, în urma acestei reforme, rămâneau la cheremul sistemului și la mila medicilor, Mihaiela Dan a trebuit să intre din nou în luptă pentru protejarea colegilor ei. „Atât m-am luptat, am făcut și greva foamei pentru asta, ca un medic să nu poată să aibă capitație fără un asistent. Dar erau acele specialități de confluență: ocrotire mama și copil, ocrotire boli psihice și venerice, obstetricienele, de care doctorii nu au mai avut nevoie. Și atunci le-am retras din rețeaua primară, în cea spitalicească. A fost foarte greu!”
Tot la Direcția Sanitară a organizat și o serie de cursuri de perfecționare profesională pentru personalul auxiliar. Între care „primul și unicul curs din România printr-o Direcția Sanitară, fără scoatere din producție”, după cum ne spune ea.
Prima Școală Postliceală Privată de profil. Și Crucea Alb-Galbenă
În 2000, înființează prima Școală Postliceală Privată, acreditată de Stat, pe care o conduce vreme de 11 generații. Pentru că așa cerea „legiuitorul”, urmează, totodată, studii medicale de scurtă durată la ULBS. Doar că aceeași Universitate își deschide la un moment dat propria facultate de profil. Și Mihaiela Dan decide să își închidă școala.
Apare însă o nouă provocare. Absolvenților școlii li se cere imperativ experiență de minim șase luni pentru a prinde un post adecvat. Însă Mihaiela Dan găsește, ca de fiecare dată, soluții! Înființează fundația Crucea Alb-Galbenă. O firmă de îngrijire medicală la domiciliu. Unde angajează, în primă fază, 48 de absolvenți. De aici, de altfel, se va și pensiona.
Dansând prin viață. Și reîntoarcerea la Junii Sibiului
O viață de om împlinit. Cu vise devenite realizări. Și cu satisfacții dintre cele mai frumoase. Pentru că, spune Mihaiela Dan, „în afară de Antarctica, nu este loc pe pământ unde să nu am un fost elev. Și nu este un loc în punctele cheie ale spitalelor unde să nu găsesc un elev și unde doctorii să nu îmi zică: „Doamna Mihaiela, ca ăștia, elevii tăi, n-o să mai iasă”!
Și pentru că pasiunile din tinerețe sunt elixirul anilor ce se aștern în timp, s-a reîntors și la una din marile sale iubiri: dansul. Așa că o puteți urmări pe Mihaiela Dan și în activitatea ei de la veteranii Junii Sibiului.
La ceas de bilanț, asistenta medicală și omul de vocație Mihaiela Dan spune, cu mâna pe inimă: „Eu am făcut, pentru colegii mei, tot ce am putut, până la etapa la care am ajuns. Pot să spun că stau cu fruntea sus și sunt mândră că am reușit să reintroduc titulatura, am reușit să egalizez categoriile profesionale, am reușit recunoașterea la nivel național a atribuțiilor și competențelor”.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
