Pr. Constantin Necula și Pr. Francisc Doboș și-au dat întâlnire de Învierea Domnului pentru a discuta despre semnificația Sfintelor Paști. Redăm o parte din dialogul pe care l-au purtat de curând în Redacția Sibiu 100%. Puteți viziona integral discuția, accesând Podcastul „Dincolo de vorbe”: Podcast Dincolo de vorbe cu Părintele Constantin Necula și Părintele Francisc Doboș.
Cum ajungem să nu ne lăsăm doborâți?
Pr. Constantin Necula: De ce îți e mai dor, de când erai copil, de Paști? Dincolo de faptul că eram mult mai odihniți.
Pr. Francisc Doboș: De atmosfera pe care o recreez acum, oarecum în familie. Pentru că știi cum mă regăsesc în fiecare duminică cu mama, cu frații, cu cumnații, cu nepoatele, cu nepoții.
Și ție îți e dor de masa cu tata…
Ce poți să ceri după ce pleacă? De asta nici nu prea frecventez neapărat cimitirul, în sensul că nu fac pelerinaj la cimitir, pentru că trăind ca om al Învierii, nu mă agăț de un cimitir, nu merg după oase. Trăiesc după suflu și după duh. Tot respectul, cimitirul este loc sfânt.
Știi că mă trezesc duminica câteodată la pomenit că stau la masă cu ei. Deci în mod real am sentimentul unui prânz cu toți cei care au plecat.
Asta este trăirea mea cu tata. Avem acasă o fotografie și noi când închinăm la masă și după ce facem rugăciunea (știind că tata e în cer, doar oasele lui sunt la cimitir, la Bellu), îi spunem: „Hai, sănătate! Acolo unde ești ești cu noi, ești prezent, nu ne bântuim…” Creștem în această iubire, împărtășită chiar și în formă de glumă.
Mie mi-a spus odată un bătrân tare isteț și înțeleg tare vorba lui. Zicea că ridicarea paharului de vin e o aducere către Dumnezeu, dar și o aducere în memoria celor care au sădit via, au stors strugurele…
Mi-a plăcut teribil omul! Și am înțeles atunci mai mult decât altă dată că suntem într-o comuniune. De fapt, Învierea aceasta este o comuniune cu Cel care vindecă moartea, care biruie moartea, o zdrobește ca atare. În jurul nostru sunt valuri de moarte. Care ar trebui să fie atitudinea noastră ca preoți?
Să nu ne lăsăm cuprinși. Este aceeași atitudine pe care o avem când stai de vorbă cu oamenii care sunt jos, e experiența după ce asculti mărturisirea unuia, după ce te încarci. Eu preiau foarte mult. Dar cum ajungem să nu ne lăsăm doborâți tocmai de greutățile celor care vin și își împărtășesc și își descarcă sufletul în fața noastră?
În Evanghelia după Sfântul Ioan, Hristos încearcă să le vorbească ucenicilor despre lucruri cerești. Ei, nimic! Sunt acolo, se gândesc la cu totul altceva. El le vorbea de moartea lui Lazar, iar ei credeau că Lazar doarme. „Că nu prea am înțeles bine, n-a fost semnalul prea bun…”
Dar cum reușim – și asta e o mare minune pe care o putem face cu inima oamenilor, cu gândurile lor, cu privirea lor lăuntrică – să-i faci să fie aplecați spre mormântul propriei vieți, al grijilor? Gaza, Ucraina, ce ne facem? Petrolul, greutățile, rămânem fără muncă, mai avem ce să mai punem pe masă? Să-i faci să-și dea seama că acestea vor rămâne, problemele acestea nu se vor termina până când vom termina socotelile cu acest pământ. Dar Învierea, când o mai trăiesc, dacă nu o trăiesc acum?
Munca din veșnicie
Amândoi suntem în diaspora des. Simt o oboseală de Înviere. E o diaspora îngrijorării. Oamenii au obosit de Înviere. Nu-și motivează ziua de mâine prin Hristos. E și firesc, de altfel. Ei nu au mers acolo să devină mari sfinți. Au mers acolo să-și rezolve chestiunile financiare.
Între timp constat că în aceeași diaspora este și contrabalansul celor care L-au descoperit pe Dumnezeu mergând acolo. Ai momente când te întâlnești așa cu oameni care spun: „Eu L-am găsit pe Hristos în diaspora, mergând la biserică mai des aici”?
Sunt experiențele oamenilor. Am văzut mărturiile oamenilor. Să luăm doar exemplul femeilor care îngrijeau bătrâni prin Italia, a badantelor, care zic că au văzut credința oamenilor de acolo, și dincolo de probleme, a crescut și credința lor. Au redescoperit propria identitate.
Eu am văzut acolo cum Dumnezeu este testat cu locul de muncă. „Dacă există Dumnezeu, îmi dă un loc de muncă.” Îl testează, efectiv. Dacă Sfântul Spiridon – vin dinspre Nottingham, acolo unde hramul este Sfântul Spiridon – mă ajută să îmi găsesc ceva de muncă, atunci cred în ajutorul lui. Mie mi se pare foarte interesant modul acesta de raportare.
Sigur că nu e un AJOFM Biserica și sfinții nu sunt o secție a AJOFM-ului, dar în principiu e clar că pe ei îi preocupă enorm de mult lucururile acestea concrete. E o greutate în plus. Dar au obosit. E o comunitate obosită de Înviere. Nu mai văd lumina.
Este exemplul acesta pe care îl dau din Evanghelie. Mama fiilor lui Zevedeu vine la Hristos. Așa cum fac mamele. Și încearcă să-i aranjeze pe feciorii ei să stea unul la dreapta, unul la stânga lui Hristos. Toți vrem același lucru. Toți vrem școala bună pentru copiii noștri, locul de muncă preferat. Ducem la biserică acatiste. Oamenii vin și se roagă pentru sănătate, pentru loc de muncă, pentru ca să îndepărteze dușmanii. Venim cu motive concrete. Oamenii vor veni întotdeauna cu motive foarte concrete. Este viața lor!
Hristos, Dumnezeu nu Se supără că noi venim cu astfel de cereri: „Vindecă-mi, dă-mi un loc de muncă! Fă-mi asta!” Însă e de datoria noastră să îi facem să își dea seama că El nu vrea să-ți dea doar un loc de muncă. Vrea să-ți dea o viață întreagă! Vrea să-ți dea o veșnicie! Vrea să-ți dea o bucurie de împărtășit și o bucurie de trait! Să te scoată de la muncă în veșnicie!
Poate să-i ajute Iisus Hristos pe musulmanii din Iran să se facă pace peste ei?
Cum vede astăzi un orășean Învierea? Ești paroh la Sacré Coeur, acolo unde tare mi-e drag să ajung tot timpul și în memoria monseniorului Vladimir Ghica, dar și pentru că e un loc liniștit cu mintea, în ciuda faptului că e vacarmul de pe lume. Totdeauna m-am gândit: ești între un vacarm creat de tot sensul giratoriu, și în dreapta ai spitalul. Acolo unde te împaci foarte bine cu părintele ortodox și a cărui slujbă o asculti câteodată în boxe.
O ascult de fiecare dată. Pentru că din dormitorul meu îl aud de fiecare dată. Duminica, de fiecare data, el mă trezește. Pentru că începe mai devreme. Ceea ce e iarăși o bucurie. Apropo de sensul giratoriu de la statuia Aviatoriilor… De fapt, nu e doar sens giratoriu, ci și o intersecție. În viață câteodată confundăm o intersecție cu un sens giratoriu. Nu știm să ne dăm prioritate. Și neștiind să ne dăm prioritate, vrem fiecare să ajungem primii. Să mai ciupim, să facem să nu ne lipsească nouă, dar pe spinarea sau pe demnitatea celuilalt. Când ajungem, atunci când de fapt ne grăbim în viață, să știm să ne să tihnim, să ne așezăm, ca să mergem împreună? Nu să merg în fața altuia.
Am să îți pun o întrebare grea. Că e Paștele și trebuie să gândim la toți. Poate să-i ajute Iisus Hristos pe musulmanii din Iran să se facă pace peste ei? Sau pe mozaicii israeliți?
Dacă a făcut Domnul minuni prin Cirus, regele perșilor, cu siguanță o poate face și acum!
Urmărește integral Podcastul aici: Podcast Dincolo de vorbe cu Părintele Constantin Necula și Părintele Francisc Doboș. – YouTube
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
