În cea de-a treia zi a Sfintelor Paști, redăm o parte din dialogul pe care Pr. Constantin Necula și Pr. Francisc Doboș l-au purtat de curând în Redacția Sibiu 100%. Puteți viziona integral discuția, accesând: Podcast Dincolo de vorbe cu Părintele Constantin Necula și Părintele Francisc Doboș. – YouTube
Înțelegerea în fapt a lui Dumnezeu
Care e procentul tău de încredere în viitorul misiunii noastre? Ca preoți, ca oameni, creștini?
Dacă este să mă bazez doar pe noi, pe aspectele noastre omenești, nu pot avea prea mare încredere. Dar în mine nu mai locuiește doar Francisc. Atunci când Îl las pe Dumnezeu să mă modeleze, să pună ceva în mine, îmi dau seama că nu mai sunt doar eu, persoană fizică. Bine, nu mi se urcă la cap. Pentru că îmi dau seama că este o lucrare a lui Dumnezeu. Nu mă deresponsabilizez de asta, mă implic la fel de mult, dar văd efectele, văd cum trăiesc oamenii care vin la biserică. Oamenilor le este foame și sete de Dumnezeu. Și eu simt asta. Și e bucuria când oamenii trec de la o credință oarecum superstițioasă, de obiceiuri, la înțelegerea în fapt a lui Dumnezeu.
Scoaterea lor din idolatrie mi se pare principală a provocare.
Să reușim să scoatem magia iepurașului din Paște… E multă magie, multă idolatrie în oameni, un fel de credință doar a obiceiurilor, dar care nu mai atinge inima, ci doar devine un mecanism.
Cum ajungi să-i faci pe oameni să-L iubească pe Dumnezeu, nu să se teamă de El?
Eu, de pildă, nu pot fi supărat pe societatea de consum că propune magia Paștelui sau magia iepurașului. Eu suparat pe noi că le luăm în serios. Că i-am învățat pe copii să ia mai în serios iepurele și căutarea ouălor în grădină decât căutarea lui Hristos în viața de zi cu zi. Ceva e indistinct și incorect acolo.
Aici e o altă provocare: cum ajung părinții, mamele, să le vorbească copiilor despre Dumnezeu și să nu mai delege doar preotului această responsabilitate? Cum am ajuns eu să pronunț numele lui Dumnezeu? A fost mama mea! Rugăciunile pe care mama mi le-a spus. A stat cu mine în genunchi… Ce înțelegea mama? Ce a înțeles ea era credința și a mamei mele, și a bunicilor mei, aceea simplă, dar care a ajuns la mine în ce formă? Tot în forma aceea de a repeta. Și respirația o repet. O înțeleg? Nu o înțeleg. Dar dacă îmi lipsește…
Cum ajung mamele de astăzi sau familiile de astăzi să Îl mai pună pe Dumnezeu acolo? Câteodată, pentru că sunt familii preponderent mai moderne, poate nu au avut nici ele, familiile acestea tinere, experiența lui Dumnezeu, e destul de dificil. Cum ajungi să-i faci pe oameni să-L iubească pe Dumnezeu, nu să se teamă de el? Adică în sensul de frică, frică compulsivă, că ce ne facem noi?
Dumnezeu nu e bau-bau. Misiunea noastră nu e să-L transformăm în sperietoare, de vreme ce nu s-a vrut sperietoare. Dar este exigent. Adică nu este doar așa, o hipster-eală.
Orice mamă și orice tată, ca să-și împlinească maternitatea și paternitatea, trebuie să fie exigență. Noi doi știm ce înseamnă mame și tați gentili, dar exigenți în aceeași măsură. Sper să învețe și cei care cred că doar, cum să spun eu, indiscreta executarea publică a copilului ar putea să fie modalitatea de a-l pune la punct.
Cum ajungem la un Dumnezeu uman?
Din mediile pe care le-am vizitat în zona aceasta a copiilor cu delicvență, să știi că am constatat că multora le lipsește familia. După ce că săracii sunt amărâți că nici nu știu scrie câte o parte dintre ei, mai vine și statul, care pune în cârca lor și lucruri pe care nu le-au făcut, ca să se scape unii de greutatea aceasta, am constatat încă un lucru. Realmente le lipsește Hristos! Ei sunt tare, tare deschiși. În viața lor nu poate intra un Dumnezeu sistemic, agasant, ci unul foarte-foarte destins, foarte tandru.
Cum devenim noi capabili – în misiunea preotului, a duhovnicului, a comunității – să predicăm un Dumnezeu uman? Da, o facem. Dar cum reușim să intrăm mai bine? Să intrăm mai bine în în cerdacul, în cămara Harului, să putem distribui de acolo, în așa fel încât oamenii să zică: „A, parcă-parcă e altceva! Așa mai vreau!”
Și văd lucrul acesta, că oamenii cer. Și atunci când descoperă, își dau seama de diferență. Oamenii merg acolo unde simt că este ceva. Că ne trezim doar într-un ritualism care nu mai are suflu. Care este atenția noastră la felul în care celebrăm, la felul în care le vorbim oamenilor? Cum ajungem la inima lor? Este esențial lucrul acesta.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
