Când cutia Padorei și-a închis capacul, după ce aruncase în lume toate molimele omenirii, pe fundul cufărului rămăsese tremurând speranța.
Speranța e combustibilul utilizat de oamenii de marketing când vând „reduceri” iluzorii în care firma nu pierde, ci întotdeauna consumatorul. Speranța e materialul de lucru al religiei ce oferă impalpabilul, invizibilul și iluzoriul unui „poate” necunoscut. Speranța e instrumentul politicianului ce se cațără pe scaunele demnităților publice prin antagonizarea adversarului și promisiuni deșarte, încălcate fără emoții. Iar când fumul emoției inițiale se risipește și promisiunea se transformă treptat în dezamăgire se caută insistent țapul ispășitor.
De la conformismul față de cererile DNA, am ajuns la pensii speciale pentru parlamentari, punct susținut cu putere de parlamentarii „politicii altfel” ai PNL. Bineînțeles că e de vină Băsescu. Chiar dacă pensionarul de la Cotroceni are alte preocupări în ultima vreme, chiar dacă Vosganian a fost scăpat alături de Șova cu mir și cu ajutorul grupului de rugăciune, de vină rămâne fostul tiran.
Drumurile și autostrăzile sunt teme trimise în concediu oficial, pentru că agenda publică e procupată de instituția primei doamne. Românul răpit în Africa acum două săptămâni a fost uitat cu desăvârșire… Spunem cu evlavie “Adevărat a înviat!” și ne snopim în bătaie în autobuze. Luăm lumină pentru a înjura mai aprig, pentru a arăta cu degetul acuzator în oricare altă direcție decât înspre cea proprie.
Suntem un microcosmos bucolic cu accente de paranoia și delăsare. Nevroza e moale în România. Hrănim iluzii de grandomanie locală și jucăm un rol liliputan în Europa. Inventăm unicități naționaliste, găsim valori turbate despre ethosul românesc, dar avem dificultăți să pregătim prin educație tinerele generații cu „viitor de aur” în șomajul care îi așteaptă.
Scenariul ucrainean nu se poate aplica în România. Dacă domnul prim terorist al Federației Ruse i-ar trece în cap o schemă de invazie mioritică și ar executa-o de Paști, nu ar fi nimeni treaz să i se opună. Chiar dacă armata e pusă în priză de colaborarea cu americanii în NATO, lipsa critică de echipament modern și cu lidership-ul plecat în concediu, pot paraliza o întreagă țară.
Dacă speranța moare ultima, atunci ce putem spera e și conștientizarea incompetenței crase din aparatul de stat de către nația română.
Cu plictisul ambalat de relaxarea din concediu descoperim devalorizarea speranței la bursa încrederii în România. De aceea revenim la refrenul Jos Băsescu! Fonfleurile parlamentare, minciunile guvernamentale și absența prezidențială nu pot acoperi nimicul care ne înconjoară.
Publicitate
