După luni de zile în care am asistat la un spectacol de administrație cazonă, în care Guvernul a început să semene tot mai mult cu un șantier din Oradea – disciplinat, prăfuit și cu termene limită bătute în cuie deasupra capetelor ministeriale –, zvonul posibilității demisiei lui Ilie Bolojan cade peste București ca o ploaie rece de toamnă peste un mic încins pe grătar.
Să ne înțelegem: Ilie Bolojan nu e un premier, e un diagnostic. Pentru unii, e „tătucul” care face autostrăzi din priviri; pentru alții, e contabilul rece care ar tăia și sporul de oxigen dacă ar vedea că plămânii funcționează la 90%. O eventuală demisie a sa ar fi, deci, un amestec exploziv de ușurare și apocalipsă administrativă.
Partea plină a paharului (sau de ce am plânge cu un ochi…)
Dacă „Mătura” de la Bihor își depune mandatul, România pierde, probabil, singurul om care citește anexele bugetare cu aceeași pasiune cu care alții citesc meniurile de la restaurantele de lux din Herăstrău. Demisia lui ar fi victoria definitivă a „formelor fără fond”, vorba lui Maiorescu. Am rămâne fără personajul care a transformat austeritatea dintr-o sperietoare într-o religie a eficienței.
Fără Bolojan, coridorul de la Victoria ar redeveni un loc al siestei, unde cafeaua nu se mai bea în picioare, între două tăieri de posturi călduțe, ci la pas, discutând despre „strategii” pe termen lung care nu se termină niciodată. Am pierde rigoarea aceea ardelenească, ușor autistă în fața rugăminților politice, care ne-a făcut să credem, pentru o secundă, că statul nu e doar o pușculiță spartă.
Partea goală (sau de ce am deschide șampania pe sub masă)
Pe de altă parte, o demisie ar fi gura de oxigen pentru politicianul de viță veche. Să fim sinceri: Bolojan e greu de digerat. Are farmecul unui echer și căldura unei dale de granit proaspăt montate în piața centrală. Sub regimul său, politica a devenit o corvoadă de matematică aplicată, unde zâmbetul electoral a fost înlocuit de tabelul Excel.
O plecare a sa ar însemna revenirea la „omenie”. Adică la acel stil balcanic, unde o virgulă se mai negociază, un nepot se mai angajează și un proiect se mai amână „până după alegeri”. Pentru aparatul de partid, demisia lui Bolojan n-ar fi o criză, ci o eliberare din captivitate. S-ar termina cu dictatura cronometrului și cu mania asta bizară de a face lucrurile să funcționeze fără „atențiile” de rigoare.
Concluzie cu gust de pelin
Dacă Ilie Bolojan pleacă, vom asista la marea întoarcere a „băieților deștepți” care abia așteaptă să scoată rindeaua și să netezească colțurile ascuțite lăsate de orădean. Ar fi victoria stilului asupra substanței, a dumei asupra drumului.
România s-ar întoarce la vechea ei dragoste: improvizația. Bolojan a încercat să ne învețe că statul e o mașinărie care are nevoie de ulei și piese noi; noi s-ar putea să preferăm varianta clasică – o mașinărie care merge „împinsă” de câțiva băieți, în timp ce șoferul ne explică la televizor cât de mult ne iubește.
E greu cu Bolojan, dar s-ar putea să fie mult mai greu fără el. Rămâne de văzut dacă preferăm să fim o țară în șantier sau o țară în vacanță prelungită, unde singurul lucru care „se mișcă” e cursul valutar.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
