După aproape 30 de ani de când conduce Teatrul de Balet din Sibiu, managerul Ovidiu Dragoman a decis să se retragă. Deși mandatul i se încheie abia peste doi ani, el spune că a „obosit” de presiunea și șicanele pe care Primăria Sibiu le exercită de ani buni asupra instituției pe care o conduce. De la subfinanțare, până la controale excesive nejustificate, Teatrul de Balet din Sibiu a devenit incomod pentru administrația locală. Și, prin urmare, un spațiu în care managerul și artiștii nu își mai pot desfășura activitatea în condiții optime.
„Am obosit de situații de genul acesta, care pur și simplu nu își au locul! Am decis să mă retrag, pentru că eu nu tac din gură și nu manifest plecăciuni, respect. Nu pup bombeurile la pantofi”, a declarat în exclusivitate pentru Sibiu 100% managerul Ovidiu Dragoman, referitor la decizia de pensionare.
„Cine ar mai rămâne în locul meu în atmosfera aceasta?”
Dincolo de dosarul de pensionare depus de către Ovidiu Dragoman, motivele din spatele acestei solicitări sunt legate, în cea mai mare parte, tocmai de această relație defectuoasă de colaborare cu Primăria Sibiu, în subordinea căreia își desfășoară activitatea Teatrul de Balet.
„Eu am împlinit vârsta de pensionare și, deși stau destul de prost la stagiu, pentru că până în ’90 am lucrat în străinătate, acum sunt la vârsta de 65 de ani, când te pensionezi. Mai am contract de management pe Casa de Cultură doi ani de zile. Însă am decis să mă pensionez. Dar cine ar mai rămâne în locul meu în atmosfera aceasta?
Oricum, sunt un, un dinozaur. Oricum am stat prea mult. E prea mult să petreci atâta timp. Ajungi să te identifici cu locul și trebuie să-i lăsăm și pe cei tineri să, să se manifeste, că altfel își pierd entuziasmul”, a adăugat Ovidiu Dragoman.
Situația aceasta tensionată între Primăria Sibiu și managerul Teatrului de Balet tergiversează de ani buni. Și cei care au avut și au de pierdut din acest conflict nu sunt alții decât sibienii. Ceea ce invocă, în special, Ovidiu Dragoman, e finanțarea tot mai redusă a instituției de cultură pe care o conduce și, mai ales, lipsa de respect pentru munca oamenilor de aici. Nu o dată a fost nevoit să pună în scenă spectacole celebre cu aportul colegilor coregrafi care au lucrat pe sume infime, datorită relațiilor sale personale de prietenie cu aceștia. Spectacole pentru care i se spunea de fiecare dacă că nu există fonduri.
„Uite așa merge la Sibiu și merge de 18 ani de zile!”
Managerul Teatrului de Balet Sibiu ne și dă un exemplu în acest sens: „Vine Beatrice Rancea. Beatrice mi-a fost colegă de bancă ultimii doi ani de liceu. Și ne-am înțeles foarte bine cu ea, cu familia ei. I-am zis: Hai la mine să facem un spectacol. Dar n-am bani. N-am bani! Te rog, fă-mi un buget cât se poate de mic. Costume minimal. Dacă vezi spectacolul de Baiadera de la Sibiu și cel de la Timișoara, diferența e enormă. Acolo e un fast! Acolo sunt costume de patruzeci, cincizeci de mii de euro. Dar e foarte bine. E necesar spectacolul. Opera artistică se manifestă și prin costumele acelea. Costumele acelea sunt opere de artă. Decorurile sunt opere de artă, nu doar un simplu necesar.
Hai, Beatrice, să facem un spectacol. Evident că ea nu îmi ia niciun ban. Nu o plătesc ca și coregraf. Și uite așa merge la Sibiu și merge de 18 ani de zile! Credeți-mă că și eu am mai pierdut prieteni pe drum. Măi, la tine tot timpul e sărăcie?, sunt întrebat. Nu merge mereu cu milogeala. Și nu la oricine. Și pe urmă alții merg și se laudă. Uite ce avem la Sibiu… Veniturile noastre ca finanțare mă refer, au scăzut drastic”.
„Dă-mă afară, dar nu mă șicana una într-una!”
În ceea ce privește relația directă cu Primăria Sibiu, Ovidiu Dragoman ne spune: „Eu n-am fost în biroul primăriței până acum câteva luni, vreo doi ani de zile. Nici măcar la telefon nu am comunicat. Am auzit când mă certa pe un anumit motiv și am zis: Ești primăriță! Trimite-ți corpul de control și constată dacă zvonurile pe care le-ai auzit sunt adevărate sau nu. Ceea ce s-a și întâmplat. Într-o oră era totul sigilat! Nu mai lucrăm nimic, stăm să dăm cu subsemnatul pe aici.
Lucrurile acestea se întâmplă de vreo paisprezece ani de zile. Eu sunt tot aici. Păi dacă eram un ticălos, cred că eram legat. Eram la DNA, eram nu știu… Dacă eram, repet, dacă eram un ticălos, nu mai aveam ce căuta aici. Ai ceva cu mine? Dă-mă afară! Dă-mă, dar nu mă șicana una într-una! Că din nou îți spun, nu pe mine mă șicanezi, ci instituția! Or instituția e un bun al tău, al orașului pe care tu trebuie să-l gestionezi. Dar nu stilul acesta comunist. Eu nu am plecat dacă nu m-a dat afară. Dacă aș fi plecat, m-aș fi recunoscut învins și le-aș fi dat dreptate. Acum plec pentru că mă pensionez. Am dus în cârcă aceste probleme toți anii aceștia. Le-am dus în cârcă și am supraviețuit”.
„E categoric abuz! Sunt obosit de lucrurile acestea și mă retrag în folosul instituției”
Despre modul „românesc” de lucru și metodele de șicanare ale Primăriei Sibiu, managerul Teatrului de Balet ne mai declară o situație de manual: „Directorul economic din primărie vine în inventar și îmi zice: N-aveți număr de inventar pe toate obiectele; nu pot fi identificabile. Adică tu îmi faci ani de zile inventare din alea inopinate așa, pac! Pune sigiliu, vine comisie, și îți vine cu toate inventarele. Păi cum ai identifica tu dacă n-au numere?
A fost un proces de durată acela, pentru că am avut de pus peste 10.000 de numere, peste 10.000 de obiecte pe care a trebuit să le renumărăm. Aia nu poți s-o faci într-o lună, n-ai cum! E adevărat, a fost o deficiență a noastră. Te ia valul, că se meargă lucrurile repede, nu ai timp și unele le pierzi, rămân în urmă și e greu, te costă pe urmă să le îndrepți. Acuma eu am număr de înregistrare pe fiecare cauciuc! Patru cauciucuri! Pe fiecare geantă, patru genți! Pe treptele de intrare. Fiecare are număr propriu de înregistrare. Nu automobilul are un număr.
Sunt înregistrate separat toate în contabilitate. Și să vină o comisie total independentă din București și să ne facă un audit, îți garantez că nu există serviciu în subordonarea Primăriei mai bine pus la punct decât Casa de Cultură! Pentru că, repet, am trecut prin atât de multe controale, încât chiar nu mai au ce să găsească! Se termină inventarul. După trei săptămâni inventarele încep din nou. Păi tot voi l-ați făcut! Mai facem o dată! Da, dar chestia asta te costă, îți consumă timp pe care trebuie să-l folosești în folosul comunității. Pentru că asta facem. Rolul Casei de Cultură e să lucreze pentru comunitate, nu pentru mine, nu pentru ea!”
La întrebarea dacă aceasta nu e o formă de abuz din partea Primăriei Sibiu, Ovidiu Dragoman e foarte ferm: „E categoric abuz! Categoric! Deci sunt obosit de lucrurile acestea și eu mă retrag în folosul instituției. Dacă nu o să mai fiu eu, atunci nu văd ce-ar mai putea avea cu instituția. Că de fapt cu mine a avut treabă totdeauna. Cu mine a avut treabă. Instituția și-a făcut treaba, inclusiv ea recunoaște că lucrurile au mers. Mie nu-mi place să mă laud, dar trebuie să o spun câteodată. Nu există o Casă de Cultură în România cu activitatea noastră. Au câte un cerc mic de poezie au, mai închiriază sala să facă unii niște spectacole în sala aia, să aibă surse de venituri proprii. Nimeni n-are activitatea pe care o avem noi”.
Nostalgia după modul de colaborare cu fostul primar Klaus Iohannis
Când vine vorba despre cele două administrații, Klaus Iohannis și Astrid Fodor, Ovidiu Dragoman face o distincție cu totul specială. A colaborat exemplar cu primarul Iohannis, pentru care oricând și-ar fi continuat mandatul de manager.
„Domnul Iohannis, când a venit la primărie, a preluat o echipă foarte bine închegată, moștenire de la celălalt primar, de la Condurat, spune Ovidiu Dragoman În prima zi ne-a chemat, ne-a pus pe fiecare la masă și ne-a întrebat: Cine ești, cu ce te ocupi, ce serviciu conduci? Că nici noi nu îl știam pe el personal, nici el pe noi.
Un singur om din echipa aceea o plecat. Și n-a greșit cu nimic domnul Iohannis. Perfectă dreptate a avut că a renunțat la serviciile lui. Orașul, cum să spun, politica lui avea coerență. Nu neapărat el venea cu idei. Noi eram, repet, o echipă bine închegată, care dădeam soluții și le puneam în practică. El era omul care zicea: Da, mi se pare de bun simț, mi se pare ok, e necesar. Dați-i drumul, faceți. Avea atitudinea asta în relația mea cu el și avea aceeași atitudine cu toți ceilalți directori. La tehnic, la administrație, erau oameni care știau ce au de făcut, știau meserie. Și noi împreună cu el, noi am făcut orașul ceea ce e astăzi. Meritul lui mare a fost că era deschis și avea încredere în oameni. Se încredea.
Ceea ce nu, n-a mai fost cazul după. Și când vezi că un om îți acordă încrederea și libertatea, te simți obligat, te simți obligat sau nu faci parte din echipă. Noi ne susțineam toți între noi. Dacă pe mine mă întreba ceva de directorul de la tehnic sau de la salubritate, n-aveam decât cuvinte de laudă, pentru că îi cunoșteam și știam ce fac. Nu puteam decât să-i laud”.
„Cu domnul Iohannis, de exemplu, aș fi stat până la capătul capătului”
De ce acest mod de lucru nu mai e posibil în mandatele primarului Astrid Fodor? „Eram bine sudați și lucrul acesta, după paisprezece ani, nu mai există. Pentru că s-a început pe bârfe, pe interese, pe… Încă o dată vă spun: n-am nimic cu toate interesele și cu nimeni n-am nimic. Faceți ce vreți, dar lăsați-ne și pe noi să ne facem treaba. Acum lumea se uită și se întreabă: Dar în buzunar cât bagi? Uită-te cine sunt. Am aceeași avere d douăzeci de ani. Mai schimb mașina din când în când, dar în rest sunt același om. Unde să bagi atâta în buzunar? Ce să faci cu atâția bani? Dar așa sunt obișnuiți unii să gândească”.
De aceea, rememorând acei ani, Ovidiu Dragoman concluzionează: „Cu domnul Iohannis, de exemplu, aș fi stat până la capătul capătului, până la capătul capătului. Pentru că trebuie să recunosc că multe din toate cele făcute aici i se datorează. I se datorează pentru că a avut încredere în mine și m-a susținut financiar. Dar eu de ani de zile nu mai fac nimic. Să faci trei-patru spectacole pe an nu e suficient, nu e suficient. Stăm cu groapa în curte aici să ne construim sala de spectacol de patru ani. Acum, în sfârșit, după ce ne-au expirat toate avizele, certificatul de urbanism, le-am reluat din nou. Acum avem și autorizație de construcție. Așteptăm banii. Acum așteptăm banii. Și Sibiu are bani. Sibiu are bani, dar nu are pentru Casa de Cultură”.
„Eu n-am nevoie de nimic decât de puțin respect”
Ceea ce lipsește în primul rând din relația Primăria Sibiu și Teatrul de Balet e respectul pentru munca celor de aici, crede managerul. Dacă ar exista acest minimal deziderat, de acolo s-ar putea lega toate celelalte direcții de colaborare. Pentru că, spune el, „eu n-am nevoie de nimic decât de puțin respect. Peste tot oamenii îmi spun Chapeau! pentru că știu ce e Teatrul de Balet de la Sibiu.
Am fost în turneu în China, am fost în Coreea, în țările baltice frecvent, în Europa frecvent. Avem angajați balerini din toată lumea. Avem trei români, restul sunt străini toți. Deci nouă ni s-a dus vestea. Toți spun că suntem o companie de prestigiu și luată în seamă la modul cel mai serios din lume. Și acasă… Acasă sunt numai probleme, numai șicanări, controale și cercetări”.
În ceea ce privește cultura și activitatea instituțiilor de cultură din Sibiu, Ovidiu Dragoman consideră că avem cei mai buni manageri culturali din țară. „Sibiu geme, geme de cultură! Și vă spun o chestie. Eu consider că Sibiu are cei mai buni manageri culturali per total, de la muzee, la instituțiile de spectacol și așa mai departe. Eu consider că sunt cei mai performanți manageri culturali. Și aceasta și din cauză că politicul nu s-a amestecat foarte mult aici.
Se termină după patru ani, se schimbă partidul, pleacă, vine altul, pleacă ai noștri, vin ai noștri. La Sibiu am tot respectul pentru toți cei care activează în cultură. Învățăm unii de la alții. Eu învăț tot timpul. Am fost mereu dornic și deschis. Lucrurile sunt atât de simple. Totul pleacă de la respectul față de omul bun, sincer și de acolo lucrurile merg”.
Ce va face în prima zi după pensionare? „Voi veni în vizită”
Dacă ar fi să lase moștenire un cuvânt viitorului director, acesta ar fi același: respect. „În primul rând, bun simț și respect față de oameni. Toată lumea se uită după capital. Câți bani ai? Lumea omite să constate însă ceea ce e absolut evident. Cel mai mare capital al nostru sunt oamenii. Poți să ai câți bani vrei, dar dacă n-ai cu cine să, să încropești ceva, să faci ceva. Omul e cel mai mare capital pe care îl avem. Omul trebuie să-l respecți. Omului trebuie să-i dai, artistului trebuie să-i dai libertatea de a se exprima”.
L-am întrebat pe Ovidiu Dragoman cum va gestiona ritmul acesta de muncă activă, de implicare atât de îndelungată în actul cultural și statutul de pensionar? „Păi, repet, în primul rând mă retrag pentru că nu mai suport atmosfera și simt că sunt o piedică în calea dezvoltării instituției mai departe. Atâta timp cât din cauza mea instituția nu primește bani, că eu sunt un gură spartă, unul care nu-și ține gura, mai bine fac un pas în urmă, în beneficiul muncii mele. Până la urmă, aici e munca mea, moștenirea mea, copilul meu, nu?
Ar fi egoist să insist să mai rămân. Dar eu tot timpul am de lucru. Am atâtea concursuri internaționale unde sunt invitat, conferințe internaționale unde sunt invitat și plătit. Le-am redus substanțial în ultimii doi-trei ani, pentru că vine și vârsta, mai obosești acum, dar va trebui să le reevaluez”.
Ce va face în prima zi după pensionare? „Voi veni în vizită”, spune Ovidiu Dragoman. Intenționează, totodată, să rămână în zona culturală: „Păi n-am unde să mă duc. Nu sunt nici profesor de matematică, nici inginer… Sunt tânăr pensionar. Evident că tot în zona aceasta voi rămâne voi rămâne alături de ei. Nu trebuie să fiu plătit de primărie ca să-mi petrec timpul cu ei.
Îmi voi lua timp și pentru mine, pentru că în acești treizeci de ani, în multe situații, instituția a fost pe primul loc și familia pe locul doi. Și cu răposata mea soție aveam discuții, îi explicam de ce se întâmplă așa și-i spuneam: De acolo vine pâinea pe masă. Dacă nu, nu îmi văd de serviciu și de, de treburile mele, nu mai e nimic pe masă. E un raționament simplu, ca să nu intri în prea multe amănunte. Și am avut noroc de o soție care m-a înțeles, m-a sprijinit. Ar fi fost plăcut acum, la pensie, să o luăm prin lume…”
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
