La Sibiu trăiesc astăzi mii de oameni veniți din alte țări. Îi întâlnim în restaurante, fabrici, hoteluri, pe șantiere sau pe motocicletele firmelor de curierat. Prezența lor pare un fenomen al ultimilor ani și, pentru unii, este chiar un motiv de îngrijorare. Dar dacă mutăm privirea dinspre ultimii zece ani spre ultimele zeci de mii, sute de mii sau milioane de ani, perspectiva se schimbă radical. Migrația nu mai pare excepția. Aproape că devine regula.

Stau la o terasă din centrul Sibiului, într-o zi obișnuită. La o masă se vorbește germană, ceva mai încolo engleză, pe Arhivelor trece un grup de turiști italieni. Tânărul care vine să ia comanda este din Nepal. Namaste! Îl salut!

Lasă meniul, schimbă câteva cuvinte în română și pleacă spre masa următoare. În urmă cu câțiva ani era la mii de kilometri distanță. Acum muncește la Sibiu. A plecat de acasă pentru un loc de muncă, un salariu mai bun, poate pentru posibilitatea de a pune niște bani deoparte și de a-i trimite familiei. Este o poveste pe care o întâlnim tot mai des.

Și totuși, în ea nu este aproape nimic nou. S-au schimbat avionul, permisul de ședere, contractul de muncă și miile de kilometri care pot fi parcurse într-o singură zi. Motivul fundamental este însă vechi de când lumea: undeva, dincolo de locul în care m-am născut, s-ar putea să-mi fie mai bine.

Primul drum a început în Africa

Dacă am putea comprima întreaga istorie a omenirii într-o hartă animată, probabil că cel mai spectaculos lucru nu ar fi apariția și dispariția imperiilor. Ar fi mișcarea aproape continuă a oamenilor.

Povestea începe în Africa. Primele populații ale genului Homo au ieșit de pe continentul african în urmă cu aproximativ 1,8–2 milioane de ani. Mult mai târziu, Homo sapiens, specia căreia îi aparținem, avea să se răspândească în Orientul Apropiat, Asia și Europa, apoi până în cele mai îndepărtate regiuni locuibile ale planetei. Cu o adaptabilitate nemaiîntâlnită, această specie a ajuns să locuiască de pe țărmul mării până pe cei mai înalți munți, de la Ecuator până dincolo de Cercul Polar. Nu existau granițe. Nu existau state. Nimeni nu cerea pașaport.

Existau clima, apa, hrana, animalele urmărite de vânători, pericolele și curiozitatea pentru ceea ce se afla dincolo de orizont. Generație după generație, oamenii au mers. Iar când primii Homo sapiens au ajuns în Europa, cu peste 45.000 de ani în urmă, nici măcar nu erau singurii oameni de aici. Au întâlnit neanderthalieni, cu care s-au și încrucișat. Europa însăși s-a construit, demografic, din asemenea întâlniri.

Câteva zeci de mii de ani mai târziu au venit agricultorii neolitici, răspândindu-se din Anatolia și Orientul Apropiat prin Balcani și mai departe spre centrul Europei. Teritoriul actual al României s-a aflat chiar pe unul dintre marile culoare ale acestei deplasări. Au adus plante cultivate, animale domestice și un mod cu totul nou de viață. Apoi, în urmă cu aproximativ cinci milenii, alte populații s-au pus în mișcare din stepele nord-pontice și caspice spre Europa. S-au întâlnit, s-au amestecat, s-au luptat, au dispărut sau au dat naștere altor comunități. Inclusiv lumea din care, după milenii de asemenea transformări, vor apărea tracii, geții și dacii.

Nu putem spune serios că „dacii au venit din locul X” într-un anumit moment. Formarea acestor populații a fost mult mai complicată. Putem spune însă altceva: nici strămoșii dacilor nu trăiseră dintotdeauna nemișcați în același loc. Dacă mergem suficient de mult înapoi în timp, întrebarea „cine a fost primul aici?” începe să devină mult mai greu de pus decât pare.

Acum două mii de ani, Transilvania era deja plină de „străini”

Romanii au transformat mobilitatea într-un sistem aproape continental. După cucerirea Daciei de către Traian, în 106, noua provincie atrage militari, veterani, funcționari, negustori și meșteșugari veniți din numeroase regiuni ale Imperiului. Un autor roman avea să spună mai târziu că Traian adusese oameni ex toto orbe Romano – „din întreaga lume romană”. Exagerare literară sau nu, inscripțiile și descoperirile arheologice arată o societate provincială foarte diversă. Oameni din Italia, Pannonia, Dalmația, Tracia, lumea greacă și provinciile orientale ale Imperiului ajung în Dacia. Dacă am putea intra într-o tavernă dintr-un oraș al Daciei romane, probabil că am auzi mai multe limbi.

Cam ca la terasa noastră din Sibiu.

Apoi Imperiul Roman se retrage, iar secolele următoare aduc alte nume: goți, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, maghiari, pecenegi, cumani. Unii trec. Alții se așază. Unii cuceresc. Alții sunt absorbiți de cei pe care îi găsesc aici. Istoria nu este o procesiune ordonată de popoare care vin unul după altul. Este un amestec permanent. Și, uneori, direcția migrației este exact opusă celei cu care ne-am obișnuit astăzi.

În secolul al XII-lea, migranții veneau din Occident

Acum aproximativ opt secole, niște oameni din vestul Europei și-au strâns lucrurile și au pornit spre răsărit. Pentru ei, Transilvania era destinația. Regii Ungariei aveau nevoie de oameni care să dezvolte economic și să apere anumite teritorii. Coloniștii occidentali primeau privilegii și oportunități.

Astăzi îi numim sași transilvăneni, deși nu toți proveneau din Saxonia. Originile lor erau mai diverse, inclusiv din zone renane și flamande. În 1191, papa Celestin al III-lea confirma prepozitura germanilor din Transilvania, cu sediul la Sibiu. Migranții au venit, au rămăs, apoi au construit. Case, biserici, ziduri, turnuri, piețe, sate, instituții, bresle. Hermannstadt a devenit unul dintre marile orașe ale Transilvaniei. Și aici istoria ne joacă o mică farsă.

O bună parte din ceea ce astăzi prezentăm turiștilor drept identitatea istorică a Sibiului este moștenirea unor oameni care, la un moment dat, au fost nou-veniții. Centrul istoric al Sibiului este, într-o măsură importantă, și monumentul unei migrații reușite.

Greci, armeni, aromâni, evrei…

Dar sașii n-au fost nici primii și nici ultimii. Un oraș comercial important nu putea rămâne izolat. Drumurile aduceau mărfuri, iar odată cu mărfurile veneau oamenii. Prin Sibiu au trecut și s-au stabilit negustori greci și balcanici. În 1636, negustorii greci au obținut privilegii pentru organizarea lor comercială, iar Sibiul a devenit unul dintre centrele importante ale comerțului lor transilvănean. Numai că termenul „grec” putea ascunde o lume întreagă. Printre comercianții sud-dunăreni se găseau greci, aromâni, bulgari, sârbi, armeni și alții.

Și armenii au lăsat o urmă extraordinară chiar în actualul județ Sibiu. În secolul al XVII-lea, familii armene refugiate din Moldova au ajuns în Transilvania. La Dumbrăveni s-a format una dintre comunitățile lor importante. Au făcut comerț, au administrat orașul, au construit. Catedrala armenească de astăzi ne amintește de ei. Astăzi îi spunem patrimoniu armenesc. La vremea respectivă erau oameni veniți de altundeva.

La fel s-a întâmplat cu landlerii. În secolul al XVIII-lea, protestanți din teritoriile austriece au fost deportați în Transilvania pentru că refuzaseră să renunțe la credința lor. O parte s-au așezat la Turnișor, Cristian și Apoldu de Sus. Astăzi avem la Turnișor un muzeu al landlerilor. Migrantul sau deportatul de ieri a devenit patrimoniul de astăzi.

O comunitate de 168 de oameni ajunge la peste 2.000. Apoi aproape dispare

Povestea evreilor sibieni spune poate și mai bine cât de repede se poate schimba populația unui oraș. În 1869–1870, în Sibiu erau înregistrați numai 168 de evrei. Două decenii mai târziu erau deja 1.307. După cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1947, comunitatea număra 2.020 de oameni. Apoi începe plecarea, rămân în urmă o sinagogă și niște cimitire, tot mai năpădite de natură și mai uitate.  În 1971 mai erau doar 125.

Cazul Sibiului făcea parte dintr-un fenomen mult mai amplu. În perioada comunistă, sute de mii de evrei au părăsit România, cei mai mulți pentru Israel. Desigur, această istorie nu poate fi redusă la migrație. Holocaustul, persecuțiile, deportările, schimbările teritoriale și apoi politica regimului comunist fac parte din explicație. Dar pentru oraș rezultatul a fost limpede: o comunitate crescută timp de generații prin venirea oamenilor s-a redus dramatic prin plecarea lor. Și nu avea să fie singura.

După opt secole, sașii au făcut drumul înapoi

Poate cea mai spectaculoasă răsturnare a poveștii noastre îi privește tot pe sași. Strămoșii lor veniseră din Occident spre Transilvania în Evul Mediu. În secolul XX, urmașii lor au început să plece în sens invers. În România mai trăiau peste 359.000 de etnici germani în 1977. În ultimele decenii ale comunismului, plecarea lor în Republica Federală Germania a devenit un fenomen de masă, negociat chiar între cele două state. Între 1975 și 1989, statisticile germane înregistrează aproape 193.000 de etnici germani veniți din România.

Apoi a căzut comunismul. Numai în 1990 au plecat din România aproximativ 60.000 de germani. Pentru Sibiu, schimbarea a fost uriașă. Județul avea peste 96.000 de germani în 1977. În 1992 mai rămăseseră puțin peste 17.000. Iar în 1990, peste 20.000 de persoane au emigrat cu domiciliul din județul Sibiu.

Opt secole comprimate într-o singură săgeată dus-întors:

Occident → Transilvania → Occident.

Au venit. Au construit. Au rămas sute de ani. Apoi cei mai mulți au plecat.

Și după ce au plecat sașii, am început să plecăm noi

În anii ’90 și mai ales după aderarea României la Uniunea Europeană, personajele s-au schimbat din nou. De data aceasta, românii au devenit migranții. Italia. Spania. Germania. Marea Britanie. Franța. Austria. Aproape fiecare familie din România cunoaște pe cineva care a plecat. Un constructor. Un medic. O asistentă. Un profesor. Un inginer. O femeie care îngrijește un bătrân. Un tânăr care spală vase într-un restaurant. Un student care termină facultatea și nu se mai întoarce. La începutul lui 2024, aproximativ 4-5 milioane de cetățeni români locuiau într-un alt stat al Uniunii Europene. Românii reprezentau cea mai numeroasă comunitate de cetățeni europeni stabiliți într-un alt stat membru. Am devenit noi oamenii care pleacă pentru un salariu mai bun. Iar apoi, aproape fără să observăm momentul în care s-a produs schimbarea, România a început să fie și țara în care vin alții pentru același lucru.

Aproape 10.000 de străini, astăzi, la Sibiu

La sfârșitul lunii iulie 2026, Biroul pentru Imigrări Sibiu avea în evidență 9.653 de cetățeni străini: 5.171 din afara Uniunii Europene și 4.482 din UE și Spațiul Economic European. Separat, erau înregistrați 3.642 de cetățeni ucraineni. Fenomenul crește repede. În numai primele șapte luni ale lui 2026 au fost depuse 2.979 de cereri pentru reglementarea șederii temporare, față de 1.660 în aceeași perioadă a anului precedent. Dintre ele, 2.365 aveau ca scop munca.

Iar dacă vrem să știm de ce ospătarul de la începutul articolului este nepalez, statistica ne răspunde. În primele șapte luni din 2026, cei mai numeroși solicitanți de ședere temporară din județ au fost cetățenii din Nepal – 933, urmați de Sri Lanka – 420, India – 374 și Turcia – 325. Așadar, nepalezul care ne aduce meniul la o terasă din centrul Sibiului este chipul uneia dintre cele mai recente migrații din istoria orașului.

Un român la München. Un nepalez la Sibiu

Și poate aici merită să ne oprim o clipă. Un sibian pleacă la München pentru că poate câștiga mai mult decât acasă. Și da, în aeroportul din Munchen, aproape la fiecare cafenea cineva vorbește românește. Un nepalez pleacă la Sibiu pentru că poate câștiga mai mult decât acasă. Nu sunt situații identice. Distanțele, diferențele culturale, statutul juridic și nivelurile de trai sunt diferite. Dar resortul uman seamănă izbitor: Dacă plec, poate voi trăi mai bine.

Același gând trebuie să-l fi avut, în forme pe care nu le vom cunoaște niciodată, nenumărați oameni înaintea lor. Agricultorul neolitic, colonistul roman, sasul care pornea spre Transilvania, negustorul aromân care venea din Balcani, armeanul refugiat, evreul care se muta într-un oraș în care vedea oportunități, românul care urca într-un autocar spre Spania în 2002, nepalezul care urcă astăzi într-un avion spre Europa.

Nu au aceeași poveste. Dar toate poveștile conțin un drum.

Asta nu înseamnă că orice migrație este bună

Istoria nu trebuie nici cosmetizată. Migrațiile au construit orașe și au răspândit tehnologii, idei, limbi, credințe și obiceiuri. Dar au însemnat și cuceriri, războaie, deportări, sclavie, dezrădăcinare și dispariția unor comunități. Și imigrația contemporană ridică probleme reale.

Cum integrăm oamenii care vin? Învață românește? Ce se întâmplă când își aduc familiile? Cum vor intra copiii lor în școală? În ce condiții locuiesc? Sunt respectate contractele lor de muncă sau devin o forță de muncă vulnerabilă și ușor de exploatat? Vor rămâne în Sibiu sau România este doar prima stație în drumul spre Occident? Toate sunt întrebări legitime. A spune că migrația este un fenomen normal în istoria omenirii nu înseamnă că trebuie ignorate. Dar istoria schimbă întrebarea de fond. Poate că întrebarea nu este cum oprim migrația. Două milioane de ani ne sugerează că nu o vom opri.

Întrebarea este cum trăim cu ea și ce facem din întâlnirea dintre cei care sunt aici și cei care vin. Străinul de azi poate deveni patrimoniul de mâine Există ceva aproape ironic în felul în care privim trecutul. Mergem la Dumbrăveni și admirăm patrimoniul armenesc. În Turnișor vorbim despre patrimoniul landlerilor. În centrul Sibiului ne mândrim cu patrimoniul săsesc. Încercăm să păstrăm Sinagoga Mare și memoria comunității evreiești. Povestim despre negustorii greci și aromâni. Dar, la începutul poveștii lor, toți acești oameni aveau ceva în comun. Veniseră de altundeva.

Vorbeau diferit, se rugau diferit, mâncau altfel, aveau alte haine și alte obiceiuri.

Apoi au trecut anii. Copiii lor s-au născut aici. Apoi nepoții. Și, încet, ceea ce fusese străin a devenit local.

Nu știm dacă același lucru se va întâmpla cu nepalezii, indienii sau srilankezii veniți acum la Sibiu. Poate cei mai mulți vor pleca. Poate unii vor rămâne. Poate își vor aduce familiile. Poate vor apărea familii mixte. Poate peste 50 de ani vor exista sibieni ai căror bunici s-au născut la Kathmandu sau Colombo și nimănui nu i se va mai părea ceva neobișnuit. Istoria nu ne spune ce se va întâmpla. Ne spune doar că s-a mai întâmplat.

Și într-o zi vom pleca din nou. Poate de pe Pământ

Timp de milioane de ani, strămoșii noștri au trecut dintr-un ținut în altul. Apoi am traversat continente. Am construit corăbii și am trecut oceane. Am inventat trenul, automobilul și avionul și am comprimat drumuri care altădată durau generații într-o călătorie de câteva ore.

Poate că următoarea mare frontieră nici măcar nu se mai află pe Pământ. Dacă într-o zi oamenii vor construi așezări permanente pe Lună sau pe Marte, primii lor locuitori vor fi, în cel mai simplu sens al cuvântului, tot migranți. Vor pleca din locul în care s-au născut spre un loc necunoscut. Pentru știință, pentru resurse, pentru aventură sau poate, din nou, pentru speranța unei vieți mai bune.

Exact ceea ce facem de foarte multă vreme.

Înapoi la terasa din Sibiu

Jay, tânărul nepalez, lasă meniul pe masă și pleacă spre următorul client. În jurul lui se află un oraș construit, generație după generație, de oameni care au venit și de oameni care au plecat.

Acum opt secole, niște oameni din Occident au pornit spre o Transilvanie îndepărtată. Urmașii lor au construit o parte din Sibiul pe care îl admirăm astăzi. Au venit apoi alții: greci, aromâni, armeni, evrei, landleri.

În secolul XX, sute de mii de germani și evrei au părăsit România. După 1989, milioane de români au luat drumul Occidentului. Astăzi, pe același mare desen invizibil al drumurilor omenești, săgețile se îndreaptă și spre noi. Din Nepal. Din Sri Lanka. Din India. Din Ucraina. Din alte locuri aflate la mii de kilometri.

Peste o generație, poate copiii unora dintre cei veniți acum vor vorbi românește cu accent sibian. Peste două, poate nimeni nu-i va mai întreba unde s-au născut bunicii lor. La fel cum astăzi privim casele, bisericile și piețele ridicate de urmașii unor oameni veniți aici din Occident acum opt secole și le numim, fără nicio ezitare, Sibiu.

Privită de aproape, migrația poate părea o noutate, o problemă sau chiar o criză. Privită de la distanța istoriei, imaginea este alta.

Oamenii vin. Oamenii pleacă. Oamenii se întâlnesc. Uneori se despart. Alteori rămân și construiesc ceva împreună. Și poate că istoria omenirii nu este, până la urmă, povestea unor popoare care au stat fiecare, dintotdeauna, la locul lor.

Este povestea unor oameni care au fost mereu pe drum.

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI