Evanghelia Duminicii a XIX-a după Rusalii ne (re)așază înaintea uneia dintre cele mai tulburătoare porunci rostite de Hristos: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”. Este unul dintre acele cuvinte pe care le primim cu ușurință câtă vreme rămân în paginile Evangheliei, dar care devin incomode în clipa în care încercăm să le așezăm în propria viață.
Pentru că vrăjmașul despre care vorbește Hristos nu este o noțiune abstractă. El poate avea un chip, un nume, o voce pe care o recunoaștem. Poate fi omul care ne-a mințit, care ne-a nedreptățit, care ne-a trădat încrederea sau care a lăsat în noi o rană peste care timpul a trecut fără să o vindece pe deplin.
Și tocmai în fața acestui om Hristos rostește porunca aproape imposibilă: să iubim. Dumnezeu-Omul cunoaște însă greutatea acestei porunci. Hristos nu ne cere să numim răul bine și nici să ne prefacem că rănile nu există. Iubirea creștină nu este naivitate și nu înseamnă acceptarea nedreptății. A iubi pe cel care ne-a făcut rău nu înseamnă a-i da dreptul să continue răul, după cum iertarea nu presupune întotdeauna refacerea, obligatorie așadar, a unei relații distruse.
Există situații în care distanța este necesară, iar adevărul trebuie spus limpede. Ceea ce ne cere Evanghelia este ceva mult mai adânc: să nu-i dăm răului făcut de altcineva puterea de a hotărî ce fel de oameni vom deveni noi. Să nu ne construiască el destinul.
Aici se află una dintre marile lupte ale vieții duhovnicești. Omul care ne urăște, ne ispitește, într-un fel, să învățăm ura de la el. Cel care ne nedreptățește ne împinge spre dorința de a răspunde cu aceeași monedă. Cel care ne vorbește de rău trezește în noi impulsul de a-l vorbi, la rândul nostru, de rău. Și astfel răul săvârșit împotriva noastră riscă să obțină o victorie mult mai mare decât rana inițială: începe să ne transforme. Intră în suflet și, fără să observăm, ajungem să purtăm în noi tocmai ceea ce condamnăm la celălalt.
Hristos rupe această logică atunci când spune: „Faceți bine celor ce vă urăsc”. Nu pentru că răul ar trebui ignorat, ci pentru că răul nu trebuie lăsat să se reproducă prin noi. Creștinismul propune aici o libertate extraordinară: libertatea de a nu deveni asemenea celui care ne-a rănit. În fond, aceasta este una dintre cele mai puternice forme ale biruinței creștine. Noi suntem obișnuiți să credem că biruiește cel care are ultimul cuvânt, cel care își demonstrează dreptatea sau cel care reușește să-l pună pe adversar la punct.
Crucea lui Hristos răstoarnă această înțelegere. Pe Cruce, Hristos este batjocorit fără să batjocorească, este lovit fără să răspundă prin lovire, este urât fără să înceteze să iubească. Puterea lui Dumnezeu se descoperă astfel nu numai în capacitatea de a învinge răul, ci și în refuzul de a-i împrumuta metodele.
În această lumină trebuie înțeleasă și viața noastră creștină. Credința nu se verifică numai în biserică, în fața icoanei sau în liniștea rugăciunii. Toate acestea sunt necesare, dar adevărul lor se vede mai ales după ce ieșim din biserică și ne întâlnim cu oamenii. Acolo, în familie, la serviciu, între prieteni, în conflictele și neînțelegerile noastre, începe examenul Evangheliei. Este relativ ușor să vorbim despre iubirea aproapelui atunci când aproapele este amabil. Mult mai greu este când aproapele ne rănește orgoliul, ne contrazice, ne nedreptățește sau ne dezamăgește. Tocmai acolo cuvântul lui Hristos încetează să mai fie teorie și începe să devină viață.
Recunosc în ce mă privește că nu întotdeauna pot ajunge imediat la iubire. Uneori rana este prea proaspătă. Alteori durerea s-a așezat atât de adânc în mine, încât simpla rostire a numelui celui care mi-a făcut rău trezește tulburare. Dumnezeu nu ne cere sentimente fabricate. Poate că începutul adevărat al vindecării este o rugăciune foarte simplă: „Doamne, încă nu pot să-l iubesc, dar ajută-mă măcar să nu-l urăsc”. O asemenea rugăciune, spusă sincer, poate valora mai mult decât multe cuvinte frumoase despre iubire. Iar într-o zi, poate, vom putea adăuga: „Doamne, fă-i bine”. În clipa în care omul poate cere binele lui Dumnezeu pentru cel care l-a rănit, ceva din lanțul răului începe deja să se rupă.
De aceea este atât de importantă regula pe care Hristos o așază în centrul Evangheliei: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea”. El nu spune: „Precum vă fac oamenii, faceți-le și voi”. Dacă aceasta ar fi fost măsura, am fi rămas captivi într-o nesfârșită contabilitate a răului: mi-ai făcut, îți fac; m-ai rănit, te rănesc; m-ai umilit, te umilesc. Hristos schimbă însă criteriul. Comportamentul celuilalt nu mai trebuie să determine comportamentul nostru. Creștinul nu-și ia măsura din răutatea omului aflat înaintea lui, ci din bunătatea Dumnezeului aflat deasupra lui.
Din acest motiv, Evanghelia iubirii vrăjmașilor este, în adâncul ei, o Evanghelie despre libertate. Ura pare uneori o formă de putere, dar de fapt îl leagă pe om de cel pe care îl urăște. Putem ajunge să purtăm ani întregi în noi o conversație neterminată, o nedreptate, o insultă, o trădare. Cel care ne-a rănit poate că și-a continuat viața, iar noi continuăm să-l judecăm în fiecare seară în tribunalul propriei minți. Îi repetăm cuvintele, reconstruim întâmplarea, imaginăm răspunsurile pe care ar fi trebuit să le dăm. Și atunci apare întrebarea dureroasă: cine mai este, de fapt, prizonierul cui?
Iertarea nu poate schimba ceea ce s-a întâmplat, dar poate schimba omul care merge mai departe după ceea ce s-a întâmplat. Ea nu șterge trecutul și nici nu transformă automat nedreptatea în dreptate. Iertarea refuză însă să lase trecutului stăpânire nelimitată asupra prezentului. Este felul în care omul îi spune răului: „M-ai rănit, dar nu vei hotărî cine voi deveni”.
Hristos Domnul ne cheamă să fim fiii Celui Preaînalt tocmai pentru că Dumnezeu „este bun cu cei nemulțumitori și răi”. Aici se schimbă fundamental măsura iubirii. Nu mai fac bine numai pentru că celălalt merită, pentru că mă apreciază sau pentru că îmi va întoarce binele. Fac bine pentru că Dumnezeu este bun și pentru că doresc ca bunătatea Lui să poată trece și prin viața mea. Iubirea creștină nu se naște din meritele celui iubit, ci din legătura celui care iubește cu Dumnezeu. Poate că fiecare om poartă undeva în suflet un nume greu. Un om cu care nu mai vorbește, o dezamăgire pe care nu a putut-o uita, o nedreptate care încă doare sau o rană ascunsă sub ani de tăcere.
Evanghelia nu ne cere să pretindem că toate acestea nu există. Ne cere să le aducem înaintea lui Hristos și să avem curajul unei rugăciuni adevărate: „Doamne, eu singur nu pot. Iubește Tu în mine acolo unde eu nu mai știu să iubesc”. Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase definiții ale vieții duhovnicești: să-I facem lui Dumnezeu atât de mult loc în noi, încât El să poată iubi prin inima noastră chiar și acolo unde noi, lăsați singuri, am fi ales resentimentul. Atunci înțelegem că marele miracol al Evangheliei nu este neapărat schimbarea celui care ne este potrivnic. Uneori el se va schimba, alteori nu. Adevăratul miracol începe atunci când încetăm să mai purtăm vrăjmașul în inimă, chiar dacă există încă oameni care se comportă față de noi ca niște vrăjmași.
De aceea, întrebarea cu care ar trebui să rămânem după Evanghelia acestei duminici nu este „Cine mă iubește pe mine?”, ci „Pe cine pot eu să iubesc astăzi puțin mai mult decât ieri?”. Poate că răspunsul va fi un om apropiat. Poate va fi cineva care ne-a dezamăgit. Poate va fi tocmai omul al cărui nume ne vine cel mai greu să-l rostim în rugăciune. Dacă reușim însă să așezăm acel nume înaintea lui Dumnezeu fără dorință de răzbunare și să cerem pentru el lumină și bine, atunci cuvântul lui Hristos începe să prindă rădăcini în noi.
Pentru că, în cele din urmă, iubirea vrăjmașilor nu înseamnă slăbiciune, ci libertatea supremă a inimii: aceea de a nu permite răului primit să devină rău oferit mai departe. Este puterea de a opri în noi lanțul răzbunării și de a lăsa ultimul cuvânt nu resentimentului, ci lui Dumnezeu. Iar omul care ajunge să facă aceasta descoperă că, înainte de a-l elibera pe celălalt prin iertare, s-a eliberat pe sine.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
așază înaintea uneia dintre cele mai tulburătoare porunci rostite de Hristos: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”. Este unul dintre acele cuvinte pe care le primim cu ușurință câtă vreme rămân în paginile Evangheliei, dar care devin incomode în clipa în care încercăm să le așezăm în propria viață.){kind=link}