Mâncărimea

Vremea s-a mai răcorit, aşa că putem vorbi la rece despre un fenomen care înfierbîntă: mâncărimea. Cauză a tuturor relelor, generează cele mai năstruşnice efecte pe toate planurile. Mai întâi să vă spun că ea, mâncărimea, este produsă de un microb afurisit care nu-ţi dă pace, numit „de grija altuia”, iar mediul propice de dezvoltare este prostia. Este suficient să deschizi televizorul, pentru a-ţi da seama de amploarea fenomenului. Mâncărimea se localizează mai ales sub unghii. Starea indusă este de rapacitate. Bolnavul simte o nevoie acută să-şi tragă totul sub gheare, de la un simplu ţăruş din gardul vecinului, până la teritoriile altor state. Mâncărimea se întinde apoi la palme, atât de intensă , încât trebuie neapărat să vinzi tot timpul ceva. Forma ei cea mai acută este vânzarea de ţară.
O altă zonă vulnerabilă este nasul. Cum te mănâncă, îl şi vâri unde nu-ţi fierbe oala. Acest tip de mîncărime poate lua anvergură transfrontalieră, iar euforia supremă este globalizarea. De la nas se urcă mai întotdeauna la cap, unde dă idei năstruşnice de ţi se face părul măciucă. De la vise di granda, ca mutatul graniţelor, pînă la obsesii di picola , ca impozitarea unghiei de la degetul cel mic al piciorului drept. Prima are aria de răspîndire la vest de Tisa iar a doua la Bucureşti. În forma ei cronicizată se numeşte fixaţie.
În popor, mâncărimea se localizează cu predilecţie în două locuri. La tălpi, însoţită de o scârbă generală, fenomen întâlnit mai ales în România. Alergatul întru ostoirea mâncărimii se face într-o singură direcţie: după câinii cu covrigi în coadă. Ceilalţi rămân pe loc. Aceştia sunt de permanentă folosinţă. Îi recunoaşteţi după uimirea cu care se scarpină după ureche, după ticul verbal „ cum e posibil aşa ceva?” şi după sarea din ochi.
Mai e o parte a corpului pe care n-o pot numi, dar ştiţi la ce mă refer, că stă românul pe ea ore în şir la televizor. Mâncărimea în locul acela e cea mai rea. De una din formele ei acute gem ecranele tv-urilor: gogomănia cu care se tratează jaful deşănţat al pădurilor, posibil numai în România, mai ales din cauza mâncărimii sub unghii şi-n palmă. Era cât pe ce să uit de mâncărimea la nivel înalt de decizie. Aici, sus, aerul fiind mai rarefiat şi mediul mai aseptic, de regulă se localizează în cot.
Dacă scapă din frâu fenomenul, „te-a mâncat Gaia” – zice o vorbă din bătrâni. Antidotul e extrem de greu de găsit, dar există totuşi o formă de uşurare : scărpinatul. Numai că nimeni nu poate spune unde se duce mâncărimea după ce-o scarpini. Aceasta-i întrebarea !