Prea adesea, uităm trecutul sau alegem să privim doar acele părți ale lui care ne sunt confortabile. Îndepărtăm tragediile de noi, spunându-ne că aparțin altor vremuri, altor oameni, unei lumi care nu se mai poate întoarce. Uneori preferăm tăcerea: este mai ușor să nu vorbim despre suferință, despre responsabilitate, despre răul făcut unor oameni de către alți oameni.
Alteori, transformăm în glumă ceea ce ar trebui să ne oprească pentru o clipă. O insultă antisemită, o caricatură, un simbol nazist folosit pentru amuzament sau o afirmație care minimalizează crimele sunt trecute cu vederea: „Sunt doar vorbe”, „Nu trebuie să luăm totul atât de în serios”. Prin repetare și acceptare, asemenea gesturi pot face prejudecata să pară firească și suferința celuilalt lipsită de importanță.
Timpul poate îndepărta un eveniment de prezent. Nu îi micșorează însă gravitatea. Iar faptul că știm cum s-a încheiat o tragedie nu înseamnă că am înțeles cum a devenit posibilă. Pentru aceasta trebuie să privim și începuturile: felul în care oamenii au fost etichetați, excluși, deposedați de drepturi și abandonați de cei din jur.
De aceea comemorăm. Pentru a păstra memoria celor uciși și pentru a învăța să recunoaștem discriminarea, dezumanizarea și indiferența. Holocaustul ne cere să ne întrebăm ce facem atunci când demnitatea unui om este atacată: participăm, tăcem sau intervenim?
9 octombrie: o zi de reculegere și de responsabilitate
La 9 octombrie, România marchează Ziua Națională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Data amintește începutul deportării evreilor din sudul Bucovinei către Transnistria, la 9 octombrie 1941. În acest an se împlinesc 85 de ani de la acel moment. Ziua națională de comemorare a fost instituită în 2004.
Este o zi în care istoria trebuie privită cu respect pentru victime și cu atenție față de adevăr. O zi în care fotografiile, documentele și mărturiile ne ajută să înțelegem că, înainte de a deveni victime, oamenii aceștia aveau o viață: mergeau la școală, munceau, iubeau, își creșteau copiii și își făceau planuri.
La Yad Vashem, memorialul Holocaustului din Ierusalim, această legătură dintre istoria unei crime uriașe și destinul fiecărui om devine copleșitoare. În fața unui chip, a unui nume sau a unei vârste, cifrele capătă un înțeles pe care simpla lor rostire nu îl poate transmite.
Ce a însemnat Holocaustul
Holocaustul a fost persecuția sistematică și uciderea a aproximativ șase milioane de evrei europeni de către Germania nazistă, aliații și colaboratorii săi. Procesul de persecutare s-a desfășurat între 1933 și 1945, iar exterminarea în masă s-a intensificat în timpul războiului, în special din 1941.
Crima a fost pregătită prin propagandă, discriminare și excludere. Oameni transformați în ținte ale urii, îndepărtați din profesii, deposedați de bunuri, izolați și deportați.
Au urmat ghetourile, împușcările în masă, munca forțată, înfometarea și centrele de exterminare. Holocaustul s-a petrecut în lagăre, dar și în orașe și sate, în trenuri, lângă gropi comune și în locuri de deportare în care frigul, foametea și bolile au provocat moartea.
Regimul nazist a persecutat și ucis și milioane de alte persoane, între care romi, persoane cu dizabilități, prizonieri de război sovietici și opozanți politici. Comemorarea lor completează înțelegerea crimelor naziste, păstrând sensul precis al Holocaustului ca genocid împotriva evreilor.
Un milion și jumătate de copii care nu au mai crescut
Dintre cele aproximativ șase milioane de victime evreiești, circa 1,5 milioane au fost copii. Ei sunt incluși în bilanțul total.
Copii care nu au apucat să învețe să scrie. Copii care aveau un caiet început, o jucărie preferată, un prieten sau un vis. Adolescenți care ar fi putut deveni profesori, medici, meseriași, artiști ori părinți.
Pierderea lor înseamnă și toate vârstele pe care nu le-au mai trăit.
La Yad Vashem, Memorialul Copiilor transformă această absență într-o experiență tulburătoare. Lumina lumânărilor se reflectă în întuneric, asemenea unui cer plin de stele. În fundal se aud numele unor copii uciși, vârstele și țările lor de origine.
Un nume, o vârstă, un loc. Repere simple, care redau fiecărui copil identitatea și ne amintesc că avea dreptul la un viitor.
Fotografiile lor sunt greu de privit. Unii zâmbesc, alții privesc serios spre aparat. Sunt ținuți în brațe sau fotografiați alături de frați și părinți. În acel moment, viața lor seamănă cu viața oricărei familii. Privitorul cunoaște însă ceea ce ei nu puteau ști: tragedia care urma.
O istorie care privește și România
Holocaustul face parte și din istoria României. Legislația antisemită, pogromurile, deportările și masacrele au lovit comunități evreiești care trăiseră, uneori de generații, alături de vecinii lor.
Pogromul de la Iași, crimele din Basarabia și Bucovina și deportările în Transnistria sunt părți ale acestei istorii. Regimul Ion Antonescu a avut un rol central în persecuții și crime. În Transilvania de Nord, aflată atunci sub administrație maghiară, deportările către Auschwitz au fost organizate de autoritățile maghiare în colaborare cu Germania nazistă.
Cunoașterea acestor fapte presupune identificarea responsabilităților istorice și respectarea mărturiilor victimelor. Generațiile de astăzi au datoria de a păstra adevărul și de a-l transmite mai departe.
Drepții între Popoare: oameni care au ales să salveze
În aceeași istorie a persecuției au existat oameni care au intervenit. Au oferit adăpost, au avertizat, au procurat documente sau hrană, au folosit funcțiile pe care le aveau pentru a împiedica deportări.
Yad Vashem acordă titlul de „Drept între Popoare” neevreilor care au salvat evrei în timpul Holocaustului, asumându-și riscuri personale. Recunoașterea păstrează memoria unor alegeri făcute în împrejurări în care ajutorul putea atrage represalii.
Între românii recunoscuți se află Traian Popovici, primarul orașului Cernăuți în timpul războiului. Intervențiile sale au contribuit la salvarea a mii de evrei de la deportare. Funcția pe care o ocupa i-a oferit posibilitatea de a acționa, iar el a ales să o folosească în apărarea oamenilor persecutați.
Un alt exemplu este Elisabeta Strul, cunoscută în timpul războiului ca Elisabeta Nicopoi. În timpul pogromului de la Iași, a ajutat familia Strul să supraviețuiască. Yad Vashem a recunoscut-o drept „Dreaptă între Popoare” în 1987.
Poveștile lor arată că, în mijlocul persecuției, existau alegeri și că un gest de solidaritate putea schimba destinul unei familii.
George Russu: o legătură cu Sibiul
O legătură cu Sibiul o întâlnim în povestea pictorului bisericesc George Russu, numit și Gheorghe Rusu, care a studiat teologia aici. Yad Vashem l-a recunoscut postum drept „Drept între Popoare” în 2006, iar ceremonia de acordare a distincției a avut loc în 2007.
În timpul persecuțiilor, pictorul a ajutat familia evreiască a lui Meir Shai să iasă din ghetoul din Cernăuți și să găsească adăpost în subsolurile Palatului Mitropoliei Bucovinei. Ajutorul a fost oferit cu îndemnul și sprijinul mitropolitului Tit Simedrea, potrivit mărturiei prezentate de supraviețuitor la ceremonia de recunoaștere a lui Russu.
Povestea apropie de orașul nostru memoria unui om care a ales să ajute, asumându-și riscuri pentru viața altora. Legătura sa cu Sibiul este una de formare, prin studiile teologice urmate aici.
Sprijinul lui Tit Simedrea merită, la rândul său, amintit. În această poveste, distincția Yad Vashem i-a fost acordată lui George Russu; contribuția mitropolitului este consemnată în mărturia celui salvat. Memoria gestului lor comun vorbește despre adăpost, încredere și responsabilitate într-o vreme în care toate acestea puteau face diferența dintre viață și moarte.
Yad Vashem: un nume pentru fiecare viață
Una dintre misiunile esențiale ale Yad Vashem este recuperarea identității victimelor. În 2025, instituția a anunțat că adunase numele a cinci milioane dintre cei aproximativ șase milioane de evrei uciși. Pentru multe victime, cercetarea continuă.
Au dispărut familii întregi. Uneori nu a rămas nimeni care să depună o mărturie, să păstreze o fotografie sau să spună cum se numea copilul dintr-o casă care nu mai există.
Recuperarea unui nume este un act de reparație simbolică. Îi redă victimei locul în istorie și îi păstrează existența în memoria celor care vin după ea.
Ce le transmitem copiilor de astăzi
Educația despre Holocaust are nevoie de date, context și mărturii, dar și de întrebări. Cum a devenit prejudecata politică de stat? Cum au ajuns oameni obișnuiți să accepte excluderea vecinilor? Ce i-a făcut pe alții să intervină?
Vizitele la Auschwitz sau la Yad Vashem pot apropia elevii de aceste întrebări. Documentele, obiectele și fotografiile fac vizibile destinele oamenilor despre care învață.
La fel de importante sunt poveștile salvatorilor. Traian Popovici, Elisabeta Strul și George Russu oferă exemple concrete despre curaj, solidaritate și grija pentru viața celuilalt. Ele ne ajută să discutăm cu tinerii despre alegerile personale și despre puterea unui gest de ajutor.
La 9 octombrie, comemorarea ne cere să ascultăm mărturiile, să păstrăm adevărul istoric și să respingem negarea sau minimalizarea crimelor.
Șase milioane de vieți. Un milion și jumătate de copii. Familii destrămate și comunități distruse.
În fața unei fotografii de la Yad Vashem, putem începe cu un gest simplu: să privim chipul, să citim numele și să ne amintim că omul acela a existat.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
