Le întâlnim numele pe fațadele școlilor, pe coperțile unor cărți sau în denumirile străzilor. Gheorghe Lazăr, Andrei Șaguna, Spiru Haret, Constantin Angelescu. Pentru mulți dintre noi, au rămas nume învățate cândva, la școală, alături de câteva date și de o formulă scurtă: întemeietor, cărturar, reformator.

În spatele acestor nume se află însă o istorie a efortului de a aduce învățătura mai aproape de oameni. Au fost vremuri în care trebuia demonstrat că știința poate fi predată în limba română, în care o școală sătească avea nevoie de sprijinul unei întregi comunități, iar pregătirea unui învățător putea schimba soarta mai multor generații de copii.

Unii au scris manuale și au pregătit dascăli. Alții au organizat rețele școlare, au făcut legi sau au mobilizat bani pentru construcții. Au lucrat în provincii și în împrejurări politice diferite, uneori fără să apuce să vadă rezultatele pe care le așteptau. Îi leagă preocuparea pentru ridicarea prin cultură a unei populații căreia sărăcia și lipsa accesului la educație îi restrângeau posibilitățile.

Povestea de mai jos urmărește câțiva dintre acești oameni, de la organizatorii școlilor românești din Transilvania până la reformatorii României Mari. O istorie a educației care continuă, dincolo de biografiile lor, prin munca dascălilor și a comunităților care le-au susținut proiectele.

Dimitrie Eustatievici (circa 1730–1795/1796), născut la Brașov

La începutul unei rețele de școli se află pregătirea dascălilor

Cu mult înaintea marilor legi ale învățământului modern, Dimitrie Eustatievici lucra la una dintre problemele de bază ale școlii: cine îi învață pe cei care vor deveni învățători? Format la Academia din Kiev, apoi dascăl în Șcheii Brașovului, el a adus în activitatea sa convingerea că răspândirea cunoștințelor poate îmbunătăți viața unei comunități.

În 1786 a devenit director al școlilor ortodoxe românești din Transilvania. Tot atunci a început să organizeze la Sibiu cursuri pentru pregătirea învățătorilor și a dascălilor bisericești, la care preda el însuși. S-a preocupat de deschiderea și susținerea școlilor, de manuale și de găsirea resurselor necesare funcționării lor.

Autor al unei gramatici românești alcătuite între 1755 și 1757, Eustatievici aparține unei generații pentru care organizarea limbii și organizarea școlii erau preocupări strâns legate. Începea să se contureze o muncă de durată: pregătirea oamenilor capabili să ducă învățătura în sate.

Gheorghe Șincai (1754–1816), născut la Râciu de Câmpie, în actualul județ Mureș

Cărturarul care a coborât din biblioteci spre școlile satelor

În aceeași epocă, în rețeaua școlilor greco-catolice, o lucrare asemănătoare era dusă de Gheorghe Șincai. Reprezentant al Școlii Ardelene, cu studii la Roma și Viena, el ar fi putut rămâne cunoscut numai prin cercetările sale istorice și filologice. A ales însă să se implice direct în organizarea învățământului românesc. În anii în care a condus școlile unite din Transilvania, a sprijinit înființarea și reorganizarea școlilor sătești, pregătirea dascălilor și alcătuirea programelor. Numele său este asociat dezvoltării unei rețele de câteva sute de școli. Cifrele diferă în literatura istorică; importantă este amploarea unei activități care presupunea deplasări, insistențe și găsirea sprijin

Șincai a tradus și a elaborat manuale, între care abecedare, gramatici și cărți de aritmetică. Împreună cu Samuil Micu a publicat, în 1780, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”. Munca asupra limbii avea și o utilitate imediată: copiii și învățătorii aveau nevoie de instrumente cu care să poată lucra în clasă.

Gheorghe Asachi (1788–1869), născut la Herța, în Moldova, astăzi în Ucraina

Învățătura în limba română primește o întrebuințare practică

În Moldova, Gheorghe Asachi a legat dezvoltarea școlii de nevoile unei societăți care avea nevoie de specialiști. Cu o pregătire care îmbina științele și artele, el a susținut învățământul în limba română și formarea unor oameni capabili să măsoare terenuri, să întocmească planuri și să participe la administrarea țării. În 1813, la Iași, a fost înființată școala de hotărnicie și inginerie de care se leagă începuturile învățământului tehnic superior în limba română. Prima clasă a avut 32 de cursanți, care și-au susținut examenul de absolvire în 1818.

Asachi a avut apoi un rol important în organizarea învățământului moldovenesc și în deschiderea Academiei Mihăilene, în 1835. Activitatea sa a cuprins școala, presa, tiparul și viața culturală. În acest fel, învățătura începea să capete instituții și o circulație mai largă în societate.

Gheorghe Lazăr (1779/1782–1823), născut la Avrig, în actualul județ Sibiu

Profesorul care a arătat că știința poate fi predată în românește

La câțiva ani după inițiativa lui Asachi de la Iași, un alt ardelean avea să schimbe direcția învățământului din București. Gheorghe Lazăr, născut la Avrig și format prin studii la Cluj, Sibiu și Viena, a trecut munții după o perioadă de activitate didactică la Sibiu.

În 1818 a organizat la Sfântul Sava învățământul de nivel superior în limba română, cu un loc important acordat matematicii și științelor. Nu întemeia prima școală în care se folosise vreodată româna, ci demonstra că limba putea susține o educație științifică avansată, într-un mediu în care greaca se bucura de prestigiu.

Avea de pregătit lecții, de adaptat termeni și de câștigat încrederea celor care se îndoiau de această posibilitate. Prin elevii și continuatorii săi, influența lui Lazăr a depășit cu mult cei câțiva ani în care a predat la București. Anul nașterii sale rămâne discutat în surse, fiind întâlnite atât 1779, cât și 1782.

Petrache Poenaru (1799–1875), născut la Benești, în actualul județ Vâlcea

De la lecțiile lui Lazăr la organizarea unei rețele școlare

Printre cei care au continuat această lucrare s-a aflat Petrache Poenaru, fost elev al lui Gheorghe Lazăr. Cunoscut astăzi mai ales pentru invenția tocului cu rezervor de cerneală, Poenaru a avut o contribuție însemnată la administrarea și dezvoltarea învățământului din Țara Românească. După studii și călătorii de documentare în Europa, a revenit ca profesor și director la Sfântul Sava. Între 1832 și 1847 a ocupat funcții de conducere în Eforia Școalelor, implicându-se în extinderea învățământului primar la orașe și la sate, în elaborarea regulamentelor și în pregătirea materialelor didactice.

Importanța sa se vede în trecerea de la inițiativa unei școli la administrarea unui sistem. Era nevoie de reguli, de personal pregătit și de o instituție care să urmărească aplicarea hotărârilor. Poenaru a lucrat tocmai în această zonă, mai puțin spectaculoasă, dar indispensabilă continuității școlii.

Andrei Șaguna (1808/1809–1873), născut la Miskolc, în Ungaria de astăzi

Omul care a legat școala de supraviețuirea unei comunități

În Transilvania secolului al XIX-lea, școala românească avea de îndeplinit o misiune care depășea învățarea scrisului și a cititului. Ea păstra limba, forma dascăli și oferea copiilor unei populații predominant rurale posibilitatea de a ajunge preoți, profesori, juriști sau medici. Andrei Șaguna a înțeles că o asemenea lucrare avea nevoie de organizare, bani și continuitate.

Venit la Sibiu în 1846, devenit episcop în 1848 și mitropolit în 1864, Șaguna a urmărit dezvoltarea unei rețele de școli confesionale românești, sprijinite de parohii și de comunități. În concepția sa, fiecare parohie trebuia să aibă o școală, iar preoții aveau și îndatorirea de a contribui la alfabetizarea adulților. Anii 1808 și 1809 din biografia sa corespund datării nașterii în calendarele vechi și nou. Cât de mare a fost această lucrare? La sfârșitul păstoririi sale, sursele indică aproximativ 760 de școli poporale, unele prezentări rotunjind numărul la aproape 800. Peste jumătate fuseseră înființate în timpul păstoririi sale. Putem vorbi, așadar, despre câteva sute de școli nou înființate într-o rețea pe care Șaguna a organizat-o și a consolidat-o. Cele 760 nu reprezintă tot atâtea clădiri construite personal de mitropolit.

Pentru Șaguna, deschiderea școlilor trebuia însoțită de pregătirea celor care predau. La Sibiu, în 1853, cursurile existente au fost reorganizate în Institutul Teologic-Pedagogic, cu secții pentru viitorii preoți și învățători. A sprijinit burse și specializări în străinătate, iar la îndemnul său au fost tipărite peste 25 de manuale școlare.

A susținut și învățământul secundar românesc: gimnaziul din Brașov, deschis în 1850, și cel din Brad, înființat în 1868, sunt repere ale acestei preocupări. În paralel, tiparul, ziarul „Telegraful Român” și ASTRA, al cărei prim președinte a fost, au lărgit accesul la cultură dincolo de sala de clasă.

Meritul său poate fi înțeles și astfel: a transformat grija pentru învățătură într-o responsabilitate permanentă a comunității. Școala trebuia să aibă dascăl, manuale, sprijin material și oameni care să răspundă pentru funcționarea ei. În jurul acestei idei s-au adunat preoți, învățători, părinți și donatori, ale căror nume sunt astăzi mult mai puțin cunoscute.

Alexandru Ioan Cuza (1820–1873), născut la Bârlad

Domnitorul care a făcut din educație o obligație a statului

În memoria colectivă, Alexandru Ioan Cuza este legat mai ales de Unirea Principatelor și de reforma agrară. Dar între marile schimbări ale domniei sale se află și organizarea învățământului. Statul nou avea nevoie de funcționari, ingineri, medici și profesori, iar o populație ținută departe de carte avea puține șanse să participe la modernizarea țării.

Prin Legea instrucțiunii publice din 1864, învățământul primar a fost consacrat ca obligatoriu și gratuit, pentru băieți și fete. Legea a organizat învățământul pe trepte și a oferit Principatelor Unite un cadru comun. Era rezultatul unei lucrări colective, pregătite prin proiecte și dezbateri la care participaseră oameni politici, profesori și administratori ai școlii. Pentru un copil de țăran, schimbarea avea o semnificație profundă: accesul la primele clase devenea o chestiune de interes public, pentru care autoritățile aveau responsabilități. Aplicarea legii depindea însă de existența școlii, de pregătirea dascălului și de posibilitatea familiei de a trimite copilul la cursuri.

Câte școli i se datorează lui Cuza? Aici trebuie să folosim statistici delimitate. Un studiu al istoricului N. Adăniloaie arată că în Moldova existau 25 de școli rurale în ianuarie 1859, iar în vara anului 1865 numărul lor ajunsese la 321, cu 10.724 de elevi. Este o extindere de aproape 13 ori a rețelei rurale moldovenești, produsă prin măsurile guvernamentale și eforturile administrației școlare. Vorbim despre instituții, fără ca această creștere să însemne automat tot atâtea clădiri noi.

Evoluția nu a fost uniformă. Același studiu documentează, în Muntenia, și închideri de școli, pe fondul dificultăților financiare și al lipsei dascălilor pregătiți. De aceea, o cifră spectaculoasă despre „miile de școli construite de Cuza” ar simplifica nejustificat realitatea.

Domnia sa a lăsat însă două repere instituționale majore: Universitatea din Iași, înființată în 1860, și Universitatea din București, înființată în 1864. Tot atunci au fost create sau reorganizate instituții de învățământ artistic, tehnic și profesional, necesare unei societăți în schimbare.

Moștenirea educațională a lui Cuza se măsoară, astfel, în școli și universități, dar și într-un principiu care avea să traverseze generațiile: statul avea datoria să asigure instruirea copiilor săi. Urmașilor le revenea sarcina dificilă de a face această promisiune accesibilă în fiecare localitate.

Mihail Kogălniceanu (1817–1891), născut la Iași

Omul politic din spatele unei lucrări colective

Alături de numele lui Cuza trebuie așezat cel al lui Mihail Kogălniceanu. Înainte de a fi prim-ministru, Kogălniceanu fusese profesor la Academia Mihăileană, unde, în 1843, deschisese cursul de istorie națională. Activitatea sa de editor, publicist și istoric participa la formarea unei culturi comune, într-o epocă în care aceasta se construia și prin accesul la texte despre trecut. Guvernul pe care l-a condus între 1863 și 1865 a fost cadrul politic al adoptării unor reforme esențiale, inclusiv al legii instrucțiunii din 1864. Reforma școlii a făcut parte dintr-un program mai larg de organizare a statului.

Contribuția lui Kogălniceanu amintește că reformele nu sunt opera unui singur nume, oricât de puternic ar rămâne acesta în memoria publică. Domnitorul, miniștrii, profesorii și administratorii au avut roluri diferite într-o lucrare ale cărei efecte depindeau de colaborarea lor.

Titu Maiorescu (1840–1917), născut la Craiova

Preocuparea pentru calitatea oamenilor și a instituțiilor

După întemeierea instituțiilor, devenea tot mai apăsătoare întrebarea calității lor. Titu Maiorescu este cunoscut mai ales ca îndrumător al Junimii și critic literar. A avut însă și o carieră importantă în educație: profesor, director al Școlii Normale „Vasile Lupu”, rector la Iași și București, ministru al Instrucțiunii Publice. Pregătirea dascălilor și formarea intelectuală riguroasă au ocupat un loc important în activitatea sa. Spiritul critic pe care îl aplica vieții culturale privea și instituțiile de învățământ: o denumire prestigioasă și un regulament nu puteau garanta singure valoarea educației oferite.

Într-o istorie a reformatorilor, Maiorescu reprezintă această preocupare pentru consistența școlii. Extinderea rețelei trebuia însoțită de oameni pregătiți, de seriozitate în predare și de exigență intelectuală. Era o problemă care avea să-i preocupe și pe cei veniți după el.

Petru Poni (1841–1925), născut la Săcărești, în actualul județ Iași

Școala are nevoie de laboratoare și de resurse administrate bine

Chimist, profesor universitar și autor de manuale, Petru Poni a contribuit la dezvoltarea învățământului științific românesc. Manualele sale de chimie și fizică au fost folosite timp îndelungat, iar eforturile pentru înființarea laboratoarelor universitare arătau importanța pe care o acorda experimentului în pregătirea studenților.

Ca ministru al Instrucțiunii Publice, Poni a susținut și rezolvarea unor probleme materiale ale școlii. Legea din 1896 a pus în funcțiune efectivă Casa Școalelor, instituție menită să administreze fonduri pentru construcția și dotarea școlilor primare, inclusiv donații. Existaseră inițiative legislative anterioare, dar legea adoptată în timpul său a făcut posibilă o activitate susținută. Contribuția sa pregătește astfel terenul pentru reformele lui Spiru Haret. Între intenția de a deschide o școală și funcționarea ei se aflau terenul, clădirea, mobilierul și materialele didactice. Era nevoie ca cineva să organizeze și această parte a educației.

Spiru Haret (1851–1912), născut la Iași

Reformatorul care a dus școala spre sat și a făcut din învățător un sprijin al comunității

Dacă domnia lui Cuza a dat învățământului un cadru legislativ comun, Spiru Haret a lucrat pentru ca sistemul să funcționeze mai bine în viața de fiecare zi. Matematician cu doctorat obținut la Paris, profesor și cunoscător al administrației școlare, Haret a ajuns ministru după ce fusese inspector general și secretar general al ministerului. Învățământul îi era familiar din interior, cu nevoile și neajunsurile sale.  A condus Ministerul Instrucțiunii Publice în trei mandate: 1897–1899, 1901–1904 și 1907–1910. Una dintre problemele urgente era lipsa localurilor școlare. Obligația de a trimite copiii la învățătură rămânea greu de îndeplinit acolo unde nu exista o clădire potrivită. Aici avem un bilanț mai precis: potrivit unui studiu publicat de istoricul Gabriel Croitoru, între 1897 și 1910 au fost ridicate 2.343 de localuri școlare, dintre care 1.980 în anii în care Haret a fost efectiv ministru. Prin urmare, pentru mandatele sale putem vorbi despre aproximativ 2.000 de clădiri școlare noi. Construcțiile au presupus mobilizarea unor resurse foarte diferite. Haret a cerut sprijinul autorităților locale, proprietarilor, preoților și învățătorilor. Comunitățile contribuiau cu bani, terenuri, materiale sau muncă. În spatele bilanțului național se aflau mii de asemenea contribuții locale.

Dar Haret a urmărit și întărirea profesiei de învățător. În viziunea sa, dascălul avea un rol care continua după terminarea orelor: putea organiza cursuri pentru adulți, biblioteci, activități culturale și inițiative economice care să ajute satul. Educația trebuia să îmbunătățească viața comunității, iar învățătorul avea nevoie de pregătire, demnitate profesională și sprijin pentru a îndeplini această misiune. Aici se află una dintre explicațiile prestigiului său. Haret a înțeles legătura dintre clădire, profesor și comunitate. O școală putea fi deschisă printr-un ordin, dar avea nevoie de o întreagă lucrare administrativă și socială pentru a deveni folositoare copiilor care îi treceau pragul.

Constantin Angelescu (1869–1948), născut la Craiova

Reformatorul României Mari și campania miilor de școli

După 1918, România avea de unit și sisteme de învățământ dezvoltate în condiții istorice diferite. Provinciile reunite aduceau cu ele alte tradiții administrative, programe și forme de organizare. Războiul lăsase clădiri deteriorate, lipsuri materiale și o nevoie uriașă de personal didactic.

Constantin Angelescu, medic chirurg format la Paris și profesor universitar, a devenit unul dintre principalii organizatori ai școlii din România Mare. A condus învățământul în mai multe guverne, cumulând peste un deceniu de activitate ministerială. A urmărit unificarea legislației, pregătirea învățătorilor și extinderea accesului la educație.

Una dintre intervențiile sale importante a fost Legea învățământului primar din 1924, care prevedea șapte ani de școlarizare obligatorie. Aplicarea acestei ambiții cerea însă săli de clasă, profesori și bani, într-o țară în care numeroși copii nu reușeau să parcurgă nici primele clase. De aici amploarea campaniei de construcții școlare asociate numelui său. Cât de multe au fost? Într-un discurs din 1934, Angelescu vorbea despre 7.000 de localuri de școli primare construite în campania începută după război. Cifra apare într-o relatare a ziarului „Dimineața”, reprodusă de istoricul Stoica Lascu. Este un bilanț formulat chiar de ministru, la acel moment.

Pentru ansamblul activității sale, istoricul Ioan Scurtu indică peste 12.000 de școli construite în timpul ministeriatelor lui Angelescu. O altă cercetare, semnată de Ion Agrigoroaiei, precizează că numărul de aproximativ 12.000 provine din aprecierile colaboratorilor săi, în lipsa unei situații centralizate complete cunoscute. Putem vorbi, așadar, despre o campanie de mii de localuri școlare, estimată în literatura istorică la aproximativ 12.000.

Dimensiunea umană a acestei lucrări apare chiar în mărturiile epocii. În discursul din 1934, Angelescu recunoștea ajutorul învățătorilor și vorbea despre nevoia de a le asigura atât statutul profesional, cât și condițiile materiale. Construcția școlilor și încadrarea dascălilor trebuiau să înainteze împreună.

Angelescu a continuat, la scara României Mari, o direcție pe care Haret o consolidase înaintea războiului. Între cei doi există o continuitate ușor de recunoscut: încrederea că ridicarea unei țări începe cu accesul copiilor la învățătură. Iar pentru ca această convingere să producă rezultate, era nevoie de legi, de bugete, de dascăli și de școli în care să se poată învăța.

Onisifor Ghibu (1883–1972), născut la Săliște, în actualul județ Sibiu

Profesorul pentru care unirea trebuia continuată prin educație

În această istorie, Sibiul și Mărginimea Sibiului reapar prin Onisifor Ghibu. Pedagog și militant pentru educația în limba română, el a lucrat ca inspector al școlilor ortodoxe din Transilvania și ca profesor la Institutul Teologic din Sibiu, înainte ca războiul să-l ducă spre alte locuri și responsabilități.

În Basarabia, în anii 1917–1918, a participat la mișcarea de dezvoltare a școlii și a presei în limba română. După Unire, s-a implicat în organizarea învățământului din Transilvania și în constituirea universității românești din Cluj, unde a devenit profesor. Activitatea sa arată cât de mult depindeau schimbările politice de munca ulterioară din instituții. Erau necesari profesori, programe și materiale didactice, dar și oameni dispuși să se ocupe de dificultățile administrative. Pentru Ghibu, școala a rămas una dintre formele prin care o comunitate își putea păstra limba și își putea pregăti viitorul.

Dimitrie Gusti (1880–1955), născut la Iași

Educația continuă dincolo de vârsta școlii

Prin Dimitrie Gusti, povestea educației se deschide mai larg spre viața comunităților. Profesor la Iași și București, întemeietor al școlii sociologice bucureștene și ministru al Instrucțiunii în 1932–1933, Gusti a urmărit apropierea dintre cercetarea societății și acțiunea practică. Satele trebuiau cunoscute în realitatea lor, cu felul de a munci, cu nevoile sanitare, cu viața culturală și cu dificultățile economice. Cercetările monografice, preocuparea pentru cămine culturale și pentru educația adulților făceau parte dintr-o concepție în care învățarea continua dincolo de sala de clasă.

Gusti adaugă acestui fir al reformelor o întrebare esențială: ce se întâmplă cu omul și cu așezarea în care trăiește după ce se termină școala? Răspunsul său lega cultura de cunoașterea concretă a comunității și de participarea oamenilor la îmbunătățirea propriei vieți.

În spatele tuturor acestor nume se află și o istorie ale cărei personaje au rămas, în cea mai mare parte, anonime: învățători care au ținut școala deschisă, părinți care și-au trimis copiii la carte în condiții grele, oameni care au donat terenuri sau au muncit la ridicarea unei clădiri.

Reformatorii au dat direcții și au construit instituții. Comunitățile le-au făcut să trăiască. Iar șansa unui copil de a ajunge mai departe decât îi îngăduiau împrejurările în care se născuse a depins, de multe ori, de întâlnirea dintre aceste două eforturi.

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI