Ne aflăm astăzi, în Duminica aceasta a 25-a după Rusalii, exact în pragul unei călătorii. Suntem cu bagajele făcute – unii cu ele în suflet, alții, din păcate, doar cu lista de cumpărături pentru frigider – pentru că batem la ușa Postului Crăciunului. Și parcă Dumnezeu, ca un Regizor desăvârșit ce este, nu ne lasă să plecăm la drum oricum, ci ne pune în față oglinda aceasta uriașă a Samarineanului milostiv.
Uitați-vă puțin la scena din Evanghelie! Un om coboară de la Ierusalim spre Ierihon. Coboară! De fiecare dată când cobori de la Dumnezeu spre lume, de la lumină spre compromis, dai peste tâlhari. Nu-s tâlhari cu cagule pe față, ca în filme. Sunt tâlharii noștri de zi cu zi: răutatea, bârfa, invidia, nepăsarea, ecranele astea care ne fură privirea de la omul de lângă noi. Te dezbracă de demnitate, te bat până nu mai știi cine ești și te lasă acolo, pe marginea șanțului, „aproape mort”.
Și acum începe drama noastră, a celor „buni” și „cumsecade”. Trece pe acolo un preot. Vede omul, dar are treabă! Probabil mergea la o conferință despre iubirea aproapelui sau avea de pregătit o slujbă importantă. Trece pe alături! Vine un levit – un om al rânduielii, un „profesionist” al credinței. Se uită, poate chiar dă din cap compătimitor: „Vai, săracul, ce i-au făcut ăștia! Ce vremuri trăim!” – și trece și el mai departe. Să nu ne grăbim să-i judecăm, că noi suntem aceia! Noi suntem cei care dăm „like” la suferință pe internet, dar ocolim cerșetorul de la colțul străzii sau vecinul singur de pe scară, ca nu cumva să ne strice confortul și programul.
Și atunci, cine se oprește? Un samarinean. Un străin. Unul pe care toți îl priveau de sus, un „neortodox” al vremii lui, cum am zice noi azi. Dar omul acesta are ceva ce le-a lipsit celorlalți doi: i s-a făcut milă. În limba Evangheliei, expresia asta înseamnă că i s-au rupt măruntaiele de durere pentru celălalt. Nu l-a întrebat: „Băi, tu de ce neam ești? Ești de-al nostru? De ce n-ai fost atent pe unde mergi?”. Nu! S-a aplecat, i-a turnat peste răni untdelemn – adică blândețe – și vin –, adică adevărul care ustură puțin, dar dezinfectează și vindecă. L-a pus pe dobitocul lui (adică a coborât el pe jos, din confortul lui, ca să-l urce pe cel rănit!) și l-a dus la casa de oaspeți, care este Biserica.
Și aici, dragii mei, se leagă totul de Postul Mare al Crăciunului în care tocmai intrăm!
Mulți dintre noi începem postul ăsta ca pe o cură de slăbire cu iz duhovnicesc. Ne uităm pe etichete la supermarket: „Oare are lapte praf? Oare are urmă de ou?”. E bună și rânduiala asta, nu zice nimeni să n-o ținem! Dar dacă postim de carne și ne mâncăm unii pe alții cu vorba, n-am făcut nimic! Degeaba ai farfuria de post, dacă inima ți-e plină de venin. Postul Crăciunului nu este o cursă cu obstacole alimentare, ci este drumul de la Ierusalim la Betleem. Este perioada de patruzeci de zile în care Hristos, Samarineanul cel Milostiv, ne ia pe fiecare dintre noi – bătuți și dezbrăcați de păcatele unui an întreg – și ne aduce la hanul Bisericii. Ne spovedim, ne curățim rănile cu untdelemnul iertării și cu vinul Pocăinței, ca să putem ajunge la ieslea din Betleem nu ca niște spectatori obosiți, ci ca niște oameni vindecați.
Dar Hristos ne lasă și o temă pentru acasă în postul acesta. La finalul pildei, Mântuitorul îi spune învățătorului de lege – și ne spune nouă tuturor, astăzi: „Mergi și fă și tu asemenea!”.
Vreți un post al Crăciunului adevărat? Vreți să simțiți bucuria Nașterii Domnului, nu doar în beculețele din oraș, ci în adâncul sufletului? Opriți-vă din goană! Coborâți de pe „dobitocul” mândriei și al grabei voastre. Uitați-vă în șanțurile vieții de lângă voi. Este acolo un părinte bătrân care nu vrea sarmale de post, ci vrea doar să-l asculți zece minute fără să te uiți la ceas.
Este un coleg de muncă strivit de griji, care are nevoie de o vorbă bună, nu de o judecată aspră. Este un copil care are nevoie de prezența ta, nu doar de cadouri puse sub brad. Este un om sărac, bolnav sau singur, pentru care cei „doi dinari” ai tăi – timpul tău și puținul tău – pot însemna diferența dintre deznădejde și viață.
Să nu intrăm în Postul Crăciunului încruntați, ca niște contabili ai păcatelor altora, ci luminoși, ca niște ucenici ai Samarineanului Milostiv! Să postim de răutate, să postim de grabă, să postim de nepăsare. Și atunci, când vom ajunge la Betleem, Pruncul Iisus nu va găsi o peșteră rece și pustie în inimile noastre, ci o casă de oaspeți caldă, plină de iubire. Să aveți un post cu folos, cu multă pace și cu ochii larg deschiși spre aproapele!
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
