În prima zi a Festivalului Internațional de Teatrul de la Sibiu a avut loc dezbaterea „Practica dramaturgului german”, în cadrul căreia Octavian Saiu – profesor, cercetător și critic de teatru – i-a avut ca invitați pe Renate Klett și Ulrich Beck, în sala de conferințe a librăriei Habitus.
Renate Klett s-a născut în Oberstdorf, a crescut în Berlin și a studiat Teatrul, Literatura și Sociologia în München. La începutul carierei a lucrat ca asistent regizor, iar mai apoi ca dramaturg la Schauspiel Frankfurt, LTT Tübingen, Schauspiel Köln, urmând mutarea la Staatstheater Stuttgart și Thalia Theater Hamburg. A fost director de programe la Teateer der Welt, Festivalul din Cologne, Stuttgart, Hamburg și München. Așa cum a remarcat Octavian Saiu în introducerea interlocutorilor săi, Renate Klett este un dramaturg în sensul anglo-saxon al termenului, și a colaborat de-a lungul timpului cu mari teatre ale lumii, fiind totodată corespondentul unor importante publicații germane din New York, Roma, Londra și Paris. În prezent locuiește și lucrează în Berlin ca scriitor independent cu specializarea în teatru și dans internațional.
Ulrich Beck s-a născut în anul 1981 în Stuttgart, și este un dramaturg cu un background spectaculos, lucrând la începutul carierei sale ca asistent la trei teatre majore din Europa, Teatrul Maxim Gorky din Berlin, Teatrul Deutsches Berlin și Burgtheater din Viena. De asemenea, el a lucrat ca dramaturg pentru producția lui Alexander Riemenschneider despre povestea lui Kafka „Colonia penintenciară” la Teatrul Thalia din Gaußstrasse, Hamburg. Ulrich Beck lucrează din sezonul 2011/12 ca dramaturg la Teatrul Deutsches.
Tema poziționării dramaturgului în lumea anglo-saxonă a deschis dezbaterea, accentul fiind pus, încă de la început, pe rolul de mediator al acestuia, și cum se manifestă el în teatrul American, Britanic și cel continental: „Dramaturgul, cel puțin în Marea Britanie și mai ales în America, este cel care încearcă să medieze între gusturile și așteptările unui public și viziunea repertorială a teatrului. Cred că pe undeva, diferența continentală în zona germană este că dramaturgul încearcă de foarte multe ori să producă o mediere foarte fertilă între creatori și instituția de spectacol,” a prezentat Octavian Saiu. Ulrich Beck a spus că o noutate și o modalitate de relaționare cu publicul sunt introducerile, discuțiile și dezbaterile de la finalul spectacolelor, prin care publicului îi este adusă mai aproape viziunea artistică a teatrului, totodată stabilindu-se o relație mai apropiată între ei. „Sunt aspecte de management și marketing care pot avea o influență foarte mare asupra succesului unei producții,” a adăugat acesta, menționând că dramaturgul este cel care moderează acțiunile.
Despre rolul de mediere al dramaturgului Renate Klett a spus că încercările moderne nu au fost neapărat cele mai reușite, amintind că publicarea unei cărți de 350 de pagini despre viziunea specială a piesei Hamlet pe care un teatru o montează nu va duce decât la citirea ei de către alți dramaturgi, nicidecum de publicul larg. Astfel, traziția de la materiale publicate la discuții și dezbateri post-spectacol înseamnă mutarea relației într-un registru mult mai direct, care poate influența decisiv succesul unei producții. Însă, după Renate Klett, medierea produsă de dramaturg se află în alt registru: „Poate mai important, dramaturgul are rol mediator în însăși instituția din care face parte, între actori și regizor dacă există o problemă, și aceasta este o situație obișnuită, să înțelegi ce spune actorul, el să creadă că nu va putea face niciodată un anume lucru, că nu va putea spune asta sau celalaltă, iar regizorul să continue pe linia sa, și sigur că ei se întâlnesc și vorbesc, dar există un punct din care nu se mai înțeleg, și aici intervine dramaturgul, și dacă dramaturgul eșuează, atunci vine directorul teatrului și dacă și el eșuează atunci spectacolul, cu întreaga sa producție, eșuează. Spectacolul nu e anulat, din cauza banilor investiți, ci va fi pur și simplu o catastrofă.”
„Regizorul montează piesa, actorul joacă rolul său, totul este clar până aici, însă statutul dramaturgului nu e atât de clar. Când eram dramaturg într-un teatru normal german am ajuns să organizez primul meu festival pentru că era mult mai interesant. Era un festival dedicat femeilor, ceva revoluționar în anii ’70. Posibilitatea dramaturgului este de-a merge peste cerințele postului său,” a continuat Renate Klett.
Un alt punct critic dezbătut a fost măsura în care dramaturgul care alege să scrie o face și bine, și cât de convenabil este ca el să producă adaptări după cărți, filme și alte produse culturale deja existente. Perspectiva Renatei a fost mai critică, pe când Ulrich Beck a avut o viziune mai pozitivă. Cea dintâi a considerat că adaptările sunt atât de numeroase și invazive, majoritatea fiind încadrate în produse culturale de masă, încât actul artistic are de suferit. A vorbit despre faptul că oamenii merg la o piesă după Proust pentru a putea spune că îl știu pe Proust, chiar dacă nu l-au citit, iar apoi a dat exemplul unui teatru mic din Germania de Est care a pus în scenă o piesă de Brecht și a avut doi spectatori în sală, iar apoi au montat My fair lady (musical foarte popular bazat pe un text de George Bernard Shaw) și au avut casa plină. Ulrich Beck a ținut să menționeze că există și adaptări extraordinare și că ține de managementul teatrului să producă un spectacol deosebit, necontând sursa de inspirație.
„Cum credeți că va evolua această profesie de acum încolo?” a fost întrebarea de final a lui Octavian Saiu, iar răspunsul a fost oferit de Renate Klett: „Trebuie să spun că sunt mai degrabă pesimistă. Vorbesc despre teatrul german și vest european. Acesta se va adapta din ce în ce mai mult culturii de masă, își va coborî standardele și se va vinde tot mai ieftin, și asta chiar în țări unde teatrul este subvenționat. Mă gândesc la teatrele mici din orășele unde trebuie să lupte mult pentru a putea supraviețui, și în astfel de condiții e foarte greu să le condamni abordarea.”
