Oana Marin – „În actorie, fie ești stâncă, fie îți asumi pur și simplu riscul de a-ți fi retezat capul”

Oana Marin este șefa de promoție a Facultății de Litere și Arte, la secția Actorie. Fata s-a născut în Drobeta Turnu Severin, lângă Dunăre. „Până să vin la Sibiu, mi-am petrecut viața în Motru, un oraș mic, cu blocuri de patru etaje și cu alei cu nume de flori. Un fel de Dogville. Păstrez imagini poetice în legătură cu familia mea. Mama citea, scria, mă învăța, fiindu-mi un etern ghid. Tata scria la ziar și îmi punea Goran Bregovic. Mamaia îmi povestea înainte de culcare serialele din timpul zilei, tataia mă plimba prin dealurile care împrejmuiau orașul. Mă dădeam ore întregi în leagănul din spatele blocului și visam, până mă striga mama de pe geam. Mama este un om extraordinar. E profesoară. Formează oameni.” A absolvit toate cele 12 clase ale Colegiului Național „George Coșbuc” din Motru. De la 7 la 12 ani, în paralel, a urmat cursurile Școlii Populare de Arte Tg-Jiu, secția pian. „Pe vremea aceea îmi doream să ajung pianistă, puțin mai târziu luptătoare de gherilă, apoi a urmat actoria… ”, pe care a ales să o facă la Sibiu. Oana a jucat, în această primăvară, într-unul dintre cele mai importante festivaluri din Moscova, însă nu s-a decis încă ce are de făcut. Iată cum este lumea pe care și-a ales-o și cât de pregătită este să pășească în ea!
Reporter: Când și cum ți-ai descoperit pasiunea pentru actorie?
Oana Marin: S-a întâmplat când eram în clasa a IV – a atunci când am scris o piesă de teatru pentru spectacolul de Crăciun al clasei. Am regizat-o și m-am distribuit, evident, în rolul principal. Am jucat, deși aveam 40 de grade febră. Aveam 11 ani. Apoi, totul a venit de la sine.
Rep: Cum au fost anii de facultate de la Sibiu? Ai terminat șefă de promoție. Cine și ce te-a impresionat?
O. M.: Plini. N-am fost în viața mea atât de activă, ca în acești trei ani. Atât de activă încât, în primul an, îmi propusesem să dau o fugă acasă după primele trei săptămani de școală și am sfârșit prin a ajunge abia de Crăciun. Situația nu s-a schimbat nici după trei ani. Altfel, nu prea știu să vorbesc despre anii de facultate. Am învățat în continuu, din tot ce am văzut, am auzit, am citit. Am suprins omenirea manifestându-se în cele mai diverse ipostaze. Și pe mine îmbătrânind odată cu ea. Oricum, acești 3 ani fac parte dintr-un proces de dezvoltare continuă, iar actoria o înveți până ajungi hrană de peștișori. Rigorile școlii de actorie sunt incredibile, fiindcă ele nu vizează un set de reguli bine stabilite, ci fac apel la propriile-ți mecanisme de autodebarasare și de curățare a tuturor materiilor, substanțelor, energiilor reziduale din tine. Și se întâmplă. Dar abia la sfârșit. Atunci începe. Vorba lui Sorescu : „Invers. Totul este invers.” . Nebuloasele planetare, în momentul în care se sting, dau naștere acelor „white dwarf stars”, niște stele mai mici. Și atunci începe greul. Fiindcă toate, absolut toate, sunt locuite.
Rep: În această primăvară ai jucat într-unul dintre cele mai importante festivaluri din Moscova. Povestește-mi despre această experiență. Ce a însemnat pentru tine?
O. M.: Când eram mică nu știam să spun care este cel mai mare vis al meu, alternând între următoarele variante: să fiu actriță sau să călătoresc prin toată lumea. Se pare că Universul, cumva, a reușit să le împace. Moscova este extraordinară. Orice oraș pe care îl văd este extraordinar. Am un stil grozav de a vizita. Abia dacă mă uit la clădiri. Importante sunt lucrurile la care visez în momentul în care mă plimb pe străzile orașului respectiv. Energia pe care o resimt din partea locului. Idealurile pe care mi le evocă. Sunt, însă, foarte atentă la oamenii pe care îi întâlnesc. În puținele țări în care am călătorit până acum nu am întâlnit …străini. Am cunoscut greci, turci, ruși, americani, englezi, georgieni, egipteni, sirieni, sarbi, bosniaci, francezi, suedezi, polonezi, spanioli. Oamenii suferă, se bucură, râd, radiază la fel peste tot. La urma urmelor, suntem toți o apă și un pământ.
Rep: Cum ți se pare lumea actoriei? Ce ți-ai dori să faci… teatru, film, stand up etc?
O.M.: Sincer, nu știu! Mi-ar plăcea să fac și film – mulți m-au îndemnat, îmi place teribil zona de music-hall, mi-ar fi plăcut să lucrez într-un Teatru de Operetă. Cu zona de stand up nu știu cât de bine mă înțeleg, umorul meu ( fie ultra-fin, fie de-a dreptul grosolan) este, de fapt, umorul celui care vede filmele lui Woody Allen și chiar le înțelege. În fine… Este o nebuloasă. Actoria e o meserie grea. Nu există vreun fel corect de a face actorie, iar orice atitudine ai avea față de meserie, este, în mod cert, de fiecare dată eronată. Spre exemplu, aici zicala „capul plecat, sabia nu-l taie”, nu funcționează. Deloc. Fie ești stâncă, fie…îți asumi pur și simplu riscul de a-ți fi retezat capul. Poate, Doamne-ajută, crește unul nou în loc. Personal, îmi place ideea de spectacol, de a face spectacol. Îmi place să cânt, iar oamenii să fie atenți la ce spun în cântecul respecticv. Îmi place să mă mărturisesc. În mod, bizar, în loc să sporească, curajul meu de a face acest lucru, s-a cam dus încet-încet pe apa sâmbetei. Învăț din ce în ce mai mult că, în ziua de azi, mărturisirea este un păcat și o ofensă adusă alterității. Omenirea se urâțește pe zi ce trece și, dat fiind faptul, că Celălat este, în mod excepțional, raisonneur-ul fiecărui individ, toți ne închidem sistematic în bulele noastre de săpun, sau, mă rog, după spusele lui Vișniec, devenim unici locuitori ai propriilor noastre cercuri.
Rep: Ce faci acum? Către ce viitor apropiat te îndrepți?
O.M.: Ospătărie. Mă îndrept, sper, către un viitor în care n-o să mai fac ospătărie. Dar am răbdare. Cred că singura mea calitate reală, este, deloc aparentă, perseverența. Sunt berbec cu ascendent în taur. Eu visez pași de titan, când în realitate, pașii mei mici sunt la fel de valoroși.
Rep: Ce te mai pasionează?
O. M.: Muzica, scrisul, pictura, toate și-au avut locul cândva în viața mea. Și mă pregătesc să le acord o deosebită importanță și pe viitor. Pe mine nu mă interesează atât de tare arta în sine, ci zonele în care o pot conduce. De aceea sunt un om al ideilor, nu al acțiunilor. Evident, marea dramă a omenirii este conflictul dintre viața activă și cea pasiv-contemplativă. La mine se adaugă și una de natură poetică.
Rep: Cu toții știm că, de multe ori, actorii trebuie să facă compromisuri atunci când aleg să accepte un rol. Pentru tine există o limită? Este ceva ce nu ai face în această meserie?
O. M.: Sunt foarte multe lucruri pe care nu le-aș face pentru această meserie. Nu sunt devotată niciunei meserii. Nu suntem breslași. Sunt devotată unei legături subtile și sfinte între mine și Univers. Nu aș face rău, voit, niciodată. Sunt destul de prostuță, cad în multe plase și mă pretez unor situații nu întotdeauna favorabile. Sunt flamboyantă, impulsivă și părtinitoare. Deși arăt și mă port ca o reprezentanță de seama a unei lucidități reci, glaciale, în capul meu, adesea, sunt numai păsărele, iepurași și peștișori.
Rep: Care crezi că ar fi rolul vieții tale?
O. M.: Sper, cândva, cel de mamă. Altfel, cred că singurul personaj cu care mă pot identifica în mare măsură este Scarlett O’Hara. Indeed, tomorrow is another day.
Rep: Suntem români și pentru noi există generația de aur, în ceea ce-i privește pe marii actori români. În ziua de astăzi însă, este foarte greu să mai nominalizezi pe cineva. De ce crezi că se întâplă asta?

O. M.: Păi… fiindcă nu mai există o generație de aur. Cei vechi sunt respectați, îndrăgiți. Acum îi asteptăm pe cei noi. Universul funcționează în cicluri. Cred, totuși, că am ajuns într-o etapă care depășește vedetismul. Lucrurile sunt mult mai subtile, dar, în același timp, nuanțate negativ. Nu știu, posibil să mai urmeze generații valoroase. Totuși, cel care dictează este sistemul de referințe al omului contemporan. Și asta ne ridică un mare, nostalgic, semn de întrebare.
Rep: Cum vezi tu viitorul actoriei românești în lumea digitală? Ce ar trebui să facă actorii pentru a se remarca?
O. M.: Teatrul a înflorit în secolul V al Antichității eline. În mod cert, actoria nu își va schimba traseul, în acești ani ai confuziei noastre naționale, europene, internaționale. Nici datorită asaltului tehnologic, nici a valului de imigranți, nici a destazbilizării unei Europe prea bătrâne, nici a crizelor unei țărișoarea latine în oceanul slavic. Deci, fie lumea cât de digitală, actoria e tot mai substanțială. Actorii, în genere artiștii, nu trebuie să facă ceva pentru a se remarca ei, ca indivizi, ci trebuie să își pună harul în slujba unui scop. Acela de a educa, de a oferi o insulă de normalitate într-o mare de confuzie, valori răsturnate, perspective fatidice, viziuni abisale, intenții degenerate. Si nici nu e vorba de mult efort și consum energetic. Trebuie plantată doar sămânța.