Una din cele mai oribile moșteniri ale perioadei interbelice și a epocii comuniste pentru țările Europei de est e transformarea unor comunități cosmopolite, relativ tolerante, în caricatura care dăinuie și astăzi în mințile noastre, statul național.
În timpul emancipării din secolul XIX, antiteza stat național – imperiu, a jucat un rol important în arhitectura modernă europeană. După două sute de ani de istorie, discursul public naționalist ar fi trebuit să își estompeze agresivitatea și societatea să evolueze către visul acelei Uniuni Europene tolerante și prospere. Pare ciudat că după experiența anilor ’30 ai secolului XX, după fascism și nazism, există un corp consistent de cetățeni ce se bazează pe instinctul natural mai mult decât pe rațiune.
Cazul României este tragic, în anii nefericiți ai celui de-al doilea război mondial, în comunism și după 1989, au dispărut comunități extrem de importante pentru bogăția culturală, economică și socială. Jumătate de milion de evrei și altă jumătate de milion de maghiari, chiar mai mult de atât germani (șvabi și sași deopotrivă, dar și germani bucovineni sau dobrogeni), alături de patru milioane de români emigrați recent, nu se mai găsesc în arealul statului român.
Suntem mai români decât am fost vreodată, mai bătrâni, mai săraci și deseori incapabili sau slab pregătiți, iar profesioniștii tineri sunt astăzi în Spania, Italia sau alte țări europene și nord-americane și nu se vor mai întoarce vreodată. Decalajul economic al României atât de mare față de Germania este insignifiant, dacă îl comparăm cu educația sau nivelul de sănătate al populației. România este o țară atât de deprimantă încât jumătate din copiii și tinerii de aici își fac de mai bine de două decenii doar planuri de emigrare. Deși nu e o țară de vis, un paradis al acestui colț de Europă, ne încăpățânăm să ne apărăm atât de liric „sărăcia, nevoile și neamul”.
Pentru că politicienii noștri nu au venit dintr-un univers paralel și nici nu au fost achiziționați la preț de discount din China, sunt la fel de xenofobi și se joacă cu marota asta arhaică a naționalismului cât pot de prost. Să fii primul președinte al României de origine germană și să te transformi într-un adversar al Comisiei Europene este ridicol. Nu poți să îi ceri Uniunii Europene bani și să îi întorci spatele în plină criză. A întoarce spatele unor suporteri constanți ai eforturilor de integrare europeană ca Ungaria, Italia sau Grecia e o bătaie de joc. Italia aflată în calea emigrației nord-africane de ani de zile și care găzduiește mai bine de un milion de români la muncă, avea nevoie de un semn de solidaritate românească. Am avut oportunitatea politică acum două săptămâni de a câștiga la impresie artistică și am pierdut ocazii din pricina a nu știu câtelea concediu prezidențial. Astăzi ne aliniem alături de președintele ceh, un antieuropean convins, respingând o directivă a Uniunii Europene, făcându-l pe Victor Orban mai digerabil prin comparație. Mândri că suntem români, să nu dea bafta pe noi să pățim vreo catastrofă sau vreo inundație în care ne descurcăm tradițional teribil de prost și să solicităm atunci solidaritate europeană.
Publicitate
