În 2013, o familie din Ocna Sibiului trăieşte asemeni strămoşilor care-şi duceau traiul în peşteri, într-un bordei săpat într-un deal.
Drumul spre Ocna şerpuieşte tăcut, într-un sfârşit de ianuarie rece, cu ger tare, care muşcă din obraji.
În staţiunea care vara vibrează e pustiu, oamenii se grăbesc spre case, iar poveştile verii se pierd în tăceri încremenite printre casele cu coşuri fumegânde. Cotim pe un drum îngust şi noroios către uliţa nimănui, unde oamenii vorbesc greu, iar bătrânii cu sufletele apăsate de griji au uitat de mult să mai zâmbească. Pe uliţă, o fetiţă cu plete lungi şi picioarele goale, pierdute în nişte papuci prea mari, de-ai mamei. „Doamne, cum poate, nu-i e frig?!”, articulăm în timp ce, reflex, de strângem şi mai tare pe trup hainele groase. Copilul râde, şlapii albi curg printre noroaie, iar maşina se opreşte în faţa unui deal pe care ai senzaţia că orice ploaie „mai sănătoasă” o să-l coboare val-vârtej la vale. În deal, imaginea unei uşi cu un ştergar prins deasupra, acelaşi de ani de zile, te întoarce în timp. În dealul prăfos, de ani de zile, doar Dumnezeu le mai ştie numărul, o familie trăieşte şi acum, la fel cum strămoşii trăiau odinioară în peşteri.
Speranţa a murit
printre jucării de pluş
O încăpere mică, de nici 7 metri pătraţi, pereţi reci de pământ galben şi o pisică mică, albă, încremenită într-o sărăcie grea, îngheţată. Costi şi Erica trăiesc aici de mult, de când un incendiu le-a făcut praf casa de chirpici în care locuiau. Constantin Moldovan rezumă scurt cum li s-a sfârşit o mare parte din viaţă.
„Mi s-a ars casa. Am fost la o femeie la lucru şi mi s-a ars casa, a pus cineva foc şi s-a întins. Când s-a ars casa, imediat au venit patru maşini de pompieri, am dat şi eu cu apă, au dat şi ei, dar n-am avut ce să mai facem”, povesteşte bărbatul, în timp ce învârte, neputincios, o conservă goală de pateu. Atunci s-au mutat în cămăruţa din pântecul dealului, o fostă magazie de lemne. Pereţii reci sunt acoperiţi de covoare şi de multe, foarte multe icoane. Printre ele, împrăştiate, fotografiile copiilor plecaţi care prin centre de plasament, care la familii de asistenţi maternali, copiii cu vieţi normale care aici, în odaia din inima dealului, nu ar fi avut nicio şansă la normalitate. De dragul lor şi-n amintirea lor, poate, pe masa îngustă şi pe vraful de perne au rămas şi acum câteva jucării de pluş.
Costi şi Erica trăiesc de regulă din mila oamenilor, mai merg şi la muncă, prin sat, iar pe la colţurile caselor oamenii spun că ei sunt vinovaţi că au ajuns aşa, că beau, că nu fac treabă. Bărbatul vorbeşte greu, iar vocea i se îneacă într-un hohot de plâns atunci când repetă, obsesiv, „Nu avem nimica, nimica, nimica…”. În încăperea din inima dealului nu există curent electric. Cei doi nu au sobă, iar atunci când au cu ce, indiferent cât de frig e afară, Erica găteşte în faţa bordeiului, pe cărămizi. Hainele, povesteşte bărbatul, le spală tot afară, adună zăpadă şi o topeşte. Apoi, veşmintele primite tot din mila oamenilor din sat stau înşirate pe gardul vecinilor, într-un tablou gol, de sărăcie şi de început de lume.
O pisică plânge
în dealul cu icoane
Despre bordeiele de la Ocna s-au scris, ani de-a rândul, pagini întregi, s-au filmat multe reportaje. Iniţial, în inima dealului stăteau două familii, însă una din ele a luat drumul străinătăţii, cu mulţi ani în urmă. Costi şi Erica au rămas pe loc, iar în gerul cumplit l-am găsit pe bărbat ascuns în patul mic, sub un vraf de plapume şi pături. Nici nu ştiai unde e mai frig, afară sau în odaia din deal. „Nu am ce să mănânc, şi iarna e foarte, foarte frig. Nu avem sobă, ne acoperim cu ce avem. Nu avem sobă, nu avem mâncare, nu avem nimic. Am îngheţat, dar ce să facem?”, spune bărbatul, greu, privind cu lacrimi în ochi către icoanele de pe pereţi.
Costi ţine să ne spună că muncesc prin sat, la oameni, că nu stau în canale, sătenii îi arată cu degetul şi spun că trăiesc nu din muncă, ci din mila lor. Dincolo de asta, bărbatul îşi rezumă viaţa scurt, cu ochii la pozele copiilor care nu se vor mai întoarce aici, nici măcar în vizită, probabil, niciodată. „Avem şi noi o pisică, atâta avem…Pisica asta… e tot ce avem…”.
