Potrivit ultimelor statistici, economia României a înregistrat în 2015 o creștere economică de 3,7% față de anul 2014.
Cu toate acestea, pe harta economică există numeroase puncte negre, un risc crescut menținându-se în viitor pe fondul crizei forței de muncă, al slabei atrageri a fondurilor europene, cât și al numărului redus de salariați raportat la numărul pensionarilor. Despre intens controversata lege a dării în plată, despre realitățile, duritățile și speranțele economiei românești, cât și despre amenințarea unei noi crize mondiale, vorbește prof.univ. dr. Dan Popescu.
De ceva vreme, se tot discută despre Legea Dării în Plată în România, o lege ce le-ar permite celor care își cumpără o locuință cu credit ipotecar, să o returneze băncii când nu mai pot plăti ratele. Considerați că este oportună această lege la momentul actual?
Proiectul, încă, al „Legii Dării în Plată” – ce urmărește să reglementeze (textual) „dreptul debitorului de a stinge integral creanța și accesoriile sale, izvorând dintr-un contract de credit, prin transmiterea către creditor a dreptului de proprietate asupra bunului imobil ipotecat în favoarea creditorului” – a generat și generează discuții, comentarii, negări – este drept, de multe ori parțiale –, completări, amendamente, etc. Și nu puține. Chiar președintele Klaus Johannis a cerut reexaminarea lui. Eu cred că trebuie menținut scopul social al legii: să-i privească pe cei care și-au făcut, ca persoană fizică, o casă pentru a locui în ea și nu pe cei care au făcut locuințe ca o afacere, pe dezvoltatorii imobiliari. Altminteri, situația băncilor se poate complica, riscul operațiunii bancare respective fiind preluat, în bună parte, de ele. Or, riscul trebuie împărțit cu clienții. Legea trebuie să se refere, în principial și în fapt, la cei care au probleme reale. Să nu uităm că băncile dau credite din banii pe care îi atrag de la deponenți, or aceasta nu e de joacă, se poate vădi, după caz, riscul de neplată, se poate accentua riscul de dezechilibru bancar etc. Mai departe, o aplicare retroactivă a legii comportă argumente „pro” și „contra”. Eu nu am destule elemente să mă pronunț în acest sens, dar cred că trebuie să prevaleze caracterul declarat al legii: cel social. În aceeași direcție ar putea interveni și „pragurile”, tocmai pentru a putea fi ajutați „cei care au cu adevărat nevoie, nu cei care s-au îndatorat pentru terenuri, mai multe case sau dezvoltări imobiliare”, cum menționează reprezentanții BNR. Oricum, pozițiile mi se par constructive și sper să fie bine pentru toți, inclusiv pentru dezvoltatori.
Ce impact estimați că ar avea această măsură legislativă asupra economiei, ținându-se cont de faptul că vor fi afectate o serie de sectoare conexe, gen constructorii, producătorii de materiale de construcții?
Prin toate cele arătate, cred că ar avea de câștigat economia națională, un scop ce se impune. Nu ar pierde nici sectoarele din amonte – respectiv activitatea de construcții, producătorii de materiale de construcții, etc. – iar în aval s-ar mai relaxa câte ceva din problema locuințelor. Firește că trebuie corelat și cu prevederile Programului „Prima Casă”, care a avut și are succes. Oricum, chestiunea nu este deloc simplă…
Care credeți că ar fi cea mai eficientă formulă prin care să poată fi protejată atât populația pentru situațiile de risc, cât și stabilitatea sistemului bancar?
Nu am toate datele necesare să mă pronunț astfel, sunt specialiștii nemijlociți ai domeniului ce o pot face. Eu, repet, cred că este esențială conservarea scopului social al Legii. Anumite categorii de oameni să beneficieze de Lege, iar băncile să nu riște prea mult. Nu cred că ar fi vorba de „o răzbunare a băncilor” din perspectiva modificărilor solicitate… Oricum, nu de puține ori băncile au avut de câștigat doar ele în relațiile cu clienții. Să ne amintim de „dobânda real pozitivă” din anii 1990, ce le permitea să crească mereu rata dobânzii la credite peste rata de inflație, enormă în acea vreme. Mulți dintre cei ce au luat credite atunci, uneori deloc atenți – nici nu era cultura necesară astfel –, au avut imens de pierdut prin „tehnologia” bancară arătată. Să mai amintesc de practici ale băncilor americane – dar și din Europa, Franța, ș.a. – în 2007-2008, care au rostogolit pierderile, generate de acordarea multor credite neperformante, spre bugetul federal, spre buget, băncile fiind astfel înlesnite tocmai de buzunarul clienților de rând, al contribuabililor în general? Chestiunea se vădește stranie cu atât mai mult cu cât licențiați de la băncile respective, „marii lor diriguitori”, au beneficiat de salarii compensatorii de milioane și milioane de dolari, de euro. Nu cred că a fost corect față de oameni, și americanii sau francezii au sesizat asta. Acum, la noi, să fie, dar, riscul împărțit. De altfel, „Socialul” prevalent, în atenția băncilor nu este un fapt nou. Dacă am putea, l-am întreba pe marele F.W. Raifaissen, pe marele L. Erhard. Și ar sprijini ideea. Ar sprijini-o și românii Ștefan Zeletin, autorul celebrei lucrări „Burghezia română”, dar și Vintilă Brătianu sau Mihail Manoilescu, cel mai mare economist român recunoscut în afara țării, mort în pușcăriile comuniste. Nici chiar americanul Milton Friedman, libertarian convins, nu s-ar da înapoi…
Probleme au început să apară în ultima perioadă pe piața forței de muncă. Angajatorii se plâng că afacerile le sunt amenințate, întrucât găsesc tot mai greu mână de lucru. Pe de o parte, milioane de români au plecat la muncă în străinătate, iar, pe de altă parte, cei rămași în țară sunt foarte slab pregătiți, nereușind să își ia nici bacalaureatul. Ce soluții vedeți la acest capitol?
Întâi, problemele pe piața forței de muncă nu au apărut doar în ultima perioadă. Ele sunt demult și provin, în parte, și din timpul dinainte de 1990: posturi numeroase, de multe ori slab încărcate. Căderile majore din industrie, din economie, de mai apoi, mai ales în condițiile devalizărilor cunoscute, ale escrocheriilor și pungășiilor intervenite în privatizarea și gestiunea firmelor, fără implicarea pozitivă a unor instituții ale statului, ci dimpotrivă, și ca urmare creșterea masivă a șomajului, au generat plecări esențiale „afară”. În general ale unor oameni bine pregătiți, iar în țară a rămas, tot în general, ceea ce este. Cu urmările cunoscute. Nu cred că există o altă soluție decât cea a „re”-urilor: „reindustrializare”, „relansare economică”, dezvoltare, politici publice potrivite, obținând importante resurse și prin obturarea corupției, recuperarea imenselor sume de bani furați și învestirea lor în economie.
Desigur, totul în condițiile unei bune pregătiri profesionale, în ton cu cerințele pieței, ale unei reconversii reale pentru forța de muncă, după caz, ale unor reușite de integrare în marile lanțuri internaționale de producție. Nu suntem singuri nici în țară, nici în UE, nici în Europa, nici în lume. Sunt și alte reguli decât în urmă cu 30 sau chiar 10 ani. Chiar dacă vorbim de întreprinderi mici și mijlocii. Să urmăm exemplul european, chiar al cooperației europene – de tip german, francez, belgian –, cel al competitivității și, desigur, al unor lanțuri internaționale de succes, cu rezultate profitabile pentru toți. Nu sunt, însă, suficiente, doar bunele intenții, trebuie să și știi, să poți. Competiția e dură.
Diverși analiști externi susțin că în curând va veni o nouă criză mondială. Când estimați că va lovi România și ce putem face pentru ca efectele sale să fie cât mai puțin resimțite?
Nu doar „diverși analiști externi” se referă astfel, ci și unii profesori români din domeniu. Este drepr, puțini. Și nu este vorba neapărat de o nouă criză, ci de confirmarea, poate dezvoltarea, celei vechi… Avem, actualmente, de-a-face cu un sindrom care pune în pericol civilizația noastră pe Terra: o criză climatică și de mediu, poluarea în fapt și supraîncălzirea Terrei, cu marile lor efecte nocive: inundații și cataclisme tot mai dese. O criză financiară evidentă generată cu precădere de exacerbarea speculației, destul de mlăștinoasă, și marginalizarea producției. O criză a energiei, vrem nu vrem. O criză de identitate umană și națională. O criză a păcii, cu războaie locale, uneori fratricide, dar și cu posibilitatea, din păcate, a unor conflicte militare mai ample. Riscul reactivării „războiului rece”. O criză alimentară ce se prefigurează dură și care ne bate insistent la ușă. Conflicte religioase acutizate, fundamentaliștii care taie capete, terorismul desfășurat la scară globală. Criza migrației: o populație care fuge de moarte și mizerie… Câți bani ar putea costa rezolvări în acest sens? Imens, inimaginabil chiar… Ca un detaliu, energetic, pe ciclu lung de producție, avem de-a-face cu o criză cu debut brusc la începutul anilor 1970 și cu final odată cu izbânda economică ca prețuri, a noilor energii, spre anii 2030. Când se va intra fatal, după puțin timp, într-o altă criză, desigur, după o anume perioadă de înviorare și avânt. Și este vorba doar de energie. Am putea continua…Crizele au fost și sunt. Problema este amploarea lor și politicile anticriză, care să le facă să nu ne copleșească, să le facă suportabile…
Unde se află România astfel? Slabă economic, cu o putere de decizie relativ subțire la multe niveluri – să sperăm, totuși, în noua etapă –, cu marile ei probleme economice, sociale, culturale – o veritabilă hemoragie a ignoranței – suntem, încă, „mititei”. Este drept, cele mai multe chestiuni pot fi examinate astfel doar la nivel global. Contează, firește, și „picăturile”… Dar analizele corecte, dincolo de mari interese internaționale punctuale? Îmi vine greu să cred că sunt foarte des încurajate. Până unde se va întinde coarda? Îmi vine, deasemenea, greu să cred că se poate întinde mult mai mult. Ce urmează? Nu știu, nu știm, dar cred că nu teribil de bine. Avem copii, nepoți. Ce le lăsăm, ce le pregătim? În țară și în lume? Suntem cetățeni români, dar și cetățeni europeni, suntem și cetățeni ai Terrei. Cu ce folos dar și cu ce obligații?
Oricum, rata modificărilor spre rău este, cred, mai mare mult dacât rata naturală. Întotdeauna Pământul „s-a mișcat”, mereu „se mișcă”. Acum, însă, avem prea puțină pâine și prea mult circ… Din păcate, răspunsurile sunt, încă, prea generale, mai mult de bun simț și nu de fapt, ca atare. Trăim într-o lume financiară și financiarizată foarte dură. Este acesta un punct de care, neapărat, trebuie ținut seama. Imensele, morbidele discrepanțe între cei foarte bogați, puțini, și cei săraci sau foarte săraci, tot mai mulți, sunt bombe cu mare putere de explozie. Nu întotdeauna explozie întârziată. Într-o lume cu multe orori, să facem apel la marea înțelepciune a Papei dar și a altor capi ai bisericii creștine…
Am publicat, nu de mult, pe o rețea internațională de mare prestigiu, o comunicare a mea la Institutul Național de Cercetări Economice din București: „Căderea Romei și decăderea actualei noastre civilizații, un proces repetitiv?” Am ridicat, practic, doar un colț al cortinei. Da, este vorba de un proces repetitiv. Cum îl dominăm, cum îl derulăm, cum prevenim ce nu dorim? Nu doar oamenii de știință, cercetătorii, ci și oamenii politici au de lucru. Apropo, noi cum plătim oare medicii, profesorii, chiar și biologii, fizicienii, inginerii, economiștii, etc.? Rău, în schimb am privilegiat demnitarii și politicienii. Nu zic că nu era necesar, dar… Să ne amintim de celebra „Parabolă” a lui Claude-Henri, conte de Saint-Simon…
Publicitate
