Cândva am avut prilejul să stau de vorbă cu un Înţelept despre fascinanta unitate în diversitate a creaţiei lui Dumnezeu : Lumea. Am vorbit mai ales despre naţiuni, despre complementaritatea lor, despre darurile pe care fiecare în parte le-a primit, despre sursele de identitate şi de demnitate naţională, despre destinul istoric şi cât de prosteşte poţi să-l ratezi, dispărând ca naţie în neant, dar şi cât de sublim poţi să-l împlineşti conlucrând cu Creatorul în Lume. Desigur că veni vorba şi despre un mare adevăr: că niciodată nici o construcţie politico-socială care nu respectă acestă rânduială a Domnului nu va dăinui, căci nu va avea binecuvântare.
La ceas târziu în noapte mai era de aflat un lucru esenţial. De ce în popor i se spune României „Grădina Maicii Domnului”? Şi Înţeleptul mi-a răspuns: „Când Dumnezeu a împărţit neamurilor teritoriile ca moştenire a Sa, românii, cu bunul lor simţ caracteristic, au dat întâietate tot altora. Când au ajuns şi ei, în sfârşit, la mila Domnului, nu mai era nimic de împărţit. Sfântul Petru a dat din umeri şi atunci, văzând smerenia românilor, Dumnezeu a spus: „Petre, dă le un colţ din Grădina Raiului.” Probabil am primit bucăţică ruptă tocmai din colţişorul preferat al Maicii Domnului, se pare, cel mai frumos.”
Pentru fiecare popor în parte există mai multe surse de demnitate naţională. Frumuseţea Ţării este una dintre ele, dar mai ales frumuseţea oamenilor şi abilitatea celor care ştiu să o poarte pe valurile istoriei cu talent de navigator şi care ştiu să o reprezinte între celelalte neamuri.
Mi-am adus aminte de discuţia mea cu Înţeleptul când, colac peste pupăza actualităţii româneşti din această săptămână, în vizită oficială la nivel înalt, în Ţara Sfântă, la întâlnirea cu chiar Patriarhul Ierusalimului, România a fost onorată de prima ei doamnă prin ţinuta „bomboniera roz” şi scurt, cât mai scurt deasupra genunchilor.
Mi-am zis în secunda doi: „cine eşti tu, să-l judeci pe altul?” Dar, am primit în dar o carte, lansată joi, discret şi între prieteni la biblioteca Astra, o carte tocmai despre diplomaţie şi protocol, căci nimic nu este întâmplător, nu-i aşa? Şi aflu: la pag.32 că „ emblematică, oriunde pe mapamond, eticheta indică ataşamentul dovedit pentru valori, credinţe şi tradiţii”, la pag.34 că „ un atribut de referinţă al etichetei şi protocolului rămâne ţinuta” şi ceva mai încolo că în pofida tendinţei spre lejerizare, ţinuta rămâne ancorată în „standarde internaţionale minimale”. Cu atât mai mult la nivel înalt de reprezentare.
Aşa că nu judec, ci constat că genunchii preşedintelui au ieşit din standarde cam cu 15 centimetri. Exact cu atât s-a scurtat pentru noi o posibilă sursă de demnitate naţională.
Publicitate
