Iosif Vissarionovici Stalin a murit în 1953, lăsând în urma lui teroare și milioane de cadavre: holocaustul holocausturilor din întreaga istorie a omenirii! Dar și o… gâscă.
În timp ce brazda morții, plugărită de el prin istorie, a astupat-o uitarea – ceea ce va duce probabil la repetarea acelor vremuri demonice, căci cine nu-și cunoaște istoria riscă să-i repete greșelile – gâsca a rămas. Se spune că, după ce s-a înfipt bine în scaunul puterii absolute la Moscova, lui Stalin i-a venit cheful să-i cheme la ordin pe conducătorii statelor satelite. N-ar fi fost o noutate, doar că, de data aceasta, le-a poruncit să vină fiecare cu câte o gâscă. Speriați de moarte de o asemenea poruncă și terorizați de gândul că ar putea să-și atragă prin vreo greșeală de interpretare mânia Dictatorului, odată întorși acasă, toți conducătorii statelor comuniste au trecut la operațiunea „Gâsca”.
Fiecare și-a îndopat-o, îngrășat-o și lustruit-o pe a lui, sperând ca tocmai aceea să-i fie pe plac lui Iosif Vissarionovici. A venit și momentul când, cu inimia cât un purice și ditamai gâsca în colivie, s-au prezentat fiecare și toți în păr la Kremlin. Într-un târziu a apărut și Stalin, urmat îndeaproape de o gâscă jigărită, cu gâtul lungit spre buzunarul de unde îi zvârlea când și când câte o grăunță. Brusc a poruncit să se dea drumul Doina Jalea gâștelor, care, văzându-se libere au zbughit-o care încotro, cârâind și bătând din aripi, în timp ce gâsca lui Stalin era tot acolo, cu gâtul lungit la buzunarul din care primea uneori o grăunță.
Se zice că Stalin le-ar fi spus atunci chemaților la ordin: „Dacă așa o să vă conduceți popoarele, săturându-le, vă vor lăsa din brațe cu prima ocazie, în timp ce poporul meu, ținut la respect prin înfometare îmi va fi veșnic loial!”
Lecția a fost atât de bine însușită și la București, încât și astăzi, la un sfert de veac de la căderea experimentului comunist și – cred naivii, de la moartea gâștei lui Stalin – românul (și nu numai el) e ținut tot cu gâtul întins la buzunarul dresorilor vremurilor noastre, nimeni alții decât descendenții dresorilor vremurilor de atunci. Timpul a trecut, teroarea se numește azi subtil: rea voință. Nici dictatura nu mai este a bâtei, ci una nouă, democratică, mult mai rafinată: a Amoralității! Nu cumva să credeți că aici s-a strecurat vreo greșeală de tipar și că am vrut să spun „a imoralității”. Imoralul are repere morale, le încalcă și-l mustră conștiința. Amoralul nu are nimic, nici repere morale, nici conștiință.
Așa că, să ne ferească bunul Dumnezeu să alegem cu mânuța noastră gâsca lui Stalin. Atenție, a început să plouă cu grăunțe!
Publicitate
