Stăteam deunăzi cu prieteni la un cartof copt şi o poveste despre halul în care a ajuns România, când, năvăleşte peste noi direct de pe ecran trupa Taxi cu ultima mărgică, cam ca aceea pe care o screme găina după îndelungi cotcodăceli în basmul „Punguţa cu doi bani”.
Mai întâi ne-am revoltat!!!
Ăstora le-a picat fisa că lui Dumnezeu îi place lemnul. Păi cred şi eu, că doar El e făcătorul cerului şi al pământului şi deci al tuturor pădurilor. Inclusiv al celor defrişate cu neruşinare de liftele naţiunii. Şi le-a mai picat o fisă, că lui Dumnezeu îi place smerenia. Desigur, chiar dacă-i îngăduie şi pe fariseii care, cu burta plină de icre negre, dau lecţii poporului despre binefacerile fierturii de urzici. Ce nu ştiu însă TAXIcomanii ăştia e că lui Dumnezeu îi place să-ţi împlineşti promisiunile. Iar poporul român a promis încă din 1877, la câştigarea Independenţei sale faţă de semilună, că va ridica o Catedrală a Mântuirii Neamului, spre slava lui Dumnezeu şi drept mulţumire. Cu îndelungă răbdare, care azi-mâine durează de 150 de ani, El încă ne aşteaptă să ne onorăm promisiunea. În loc să o onorăm, am reînoit-o, cu condiţia să ieşim întregi din primul Război Mondial. Am ieşit întregiţi, o Românie Mare, cu tot neamul unit în graniţele sale strămoşeşti! Apoi iar am promis, când urgia celui de-al doilea Război Mondial a început pentru români cu sfârtecarea Ţării şi s-a încheiat cu cizma rusească pe grumaz. Dar Dumnezeu ne-a dat Ardealul înapoi şi printr-o minune ne-a scutit de trupele de ocupaţie. Şi din nou, noi nu, dar El şi-a împlinit partea Lui din înţelegerea cu românii când a oprit şenilele ruseşti să treacă încă odată peste faţa României în 1968, anul „pedepsirii” Cehoslovaciei, la care România a refuzat să fie parte. Ce să mai vorbim de planul de dezmembrare a Ţării şi de cei 6o de mii de morţi care trebuiau să iasă la numărătoare în decembrie ’89, ca să nu mai crâcnim, veci. Dar Dumnezeu n-a îngăduit atunci, cum nu îngăduie nici acum, răstignirea României.
Dar, să revenim. După revoltă ne-a cuprins mila. Săracii, au făcut exact ce zicea bunica să nu faci în viaţă: să NU dai cinstea pe ruşine, că odată ieşit de la inima românului, înapoi nu mai încapi. Good bye Taxi, good bye Teo, good bye Leşe & co. Nu ne-a ţinut însă prea mult. Unul a spus: „ăştia zici că-s din piesa Căruţa cu paiaţe a lui Ştefănescu, răsturnată la Caracal. Parcă-s duşi cu pluta !” Altul a zis: „duşi, dar cu Taxi-ul, de nas!” Şi …ha, ha şi … punct, că avem treabă, să onorăm o promisiune! Taxi-ul l-am lăsat la mila Domnului.
Publicitate
