PS Siluan al Italiei: Sper ca tinerii creștini sibieni să poată fi ei stăpâni pe telefoane, console, laptop-uri și televizoare

PS Siluan al Italiei, sibianul care veghează la viaţa spirituală a milioane de români pribegi:
Sper ca tinerii creștini sibieni să poată fi ei stăpâni pe telefoane, console, laptop-uri și  televizoare (III)
S-a născut la Gura Rîului, fiind al patrulea copil din cei şase ai preotului Gheorghe Şpan şi ai preotesei Emilia. Ciprian Şpan a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu în anul 1993, fiind hirotonit în 1994 preot celib, iar în 2001 este tuns în monahism, primind numele de Siluan. Din anul 1994 a părăsit România, slujind mai întâi românilor pribegi din Franţa, apoi ca episcop vicar responsabil de parohiile din Spania, Portugalia şi sudul Franţei. În anul 2008, PS Siluan devine primul Episcop Ortodox Român al Italiei, coordonând direct activitatea a aproape 250 de preoţi români ce au grijă de sufletele celor peste un milion de români înregistraţi oficial în această ţară. Astfel, PS Siluan veghează ca românii nevoiți să „cânte cântare Domnului în pământ străin” (Psalmul 136, 4) să poată avea o viaţă spirituală, în credinţa strămoşească, şi dincolo de hotarele ţării noastre. Într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului Sibiu 100%, PS Siluan vorbeşte despre modul în care preoţii români colaborează cu  semenii noştri plecaţi în străinătate, despre păstrarea valorilor creştine într-o societate tot mai digitalizată, dar şi despre tainele redescoperirii credinţei de către cei care L-au uitat sau nu-L cunosc pe Hristos.
(continuare din numerele anterioare)
Aţi văzut că în acest an, în România s-au strâns 3 milioane de semnături pentru modificarea Constituţiei. Mai sunt foarte puţine ţări care nu acceptă căsătoriile între persoanele de acelaşi sex, credeţi că va reuşi ţara noastră să interzică acest lucru?
Principiul de viață creștină nu funcționează pe „interdicții”. Principala trăsătură a chipului lui Dumnezeu în om este libertatea. Și Dumnezeu Însuși respectă libertatea celui pe care l-a creat, deci cu atât mai mult o facem noi, unii față de alții. Cei care au adunat milioanele de semnături nu cred, deci, că la interdicție s-au gândit, cât la a-și afirma propria viziune asupra familiei, așa cum a creat-o Dumnezeu, bărbat și femeie, deoarece creștinii nu-și propun să interzică nimănui nimic, dar au datoria și responsabilitatea de a da, așa cum a făcut-o și Domnul Hristos, „mărturie pentru adevăr” (cf. Evanghelia după Ioan, 18, 37). Iar Constituția unei țări compuse în proporție de aproape sută la sută din creștini (chiar dacă sunt de diferite confesiuni) ar fi normal să reflecte principiile după care aceștia trăiesc. Cei care primesc această mărturie de credință a creștinilor, au părtășie cu Adevărul Însuși – Iisus Hristos. Pentru cei care o resping ne îngrijorăm și ne rugăm să nu sfârșească în minciună și în chin, nici aici, nici în veșnicie. Legile țin sau nu țin cont, mai ales în cazul „statului laic”, de principiile creștine. Dar cu cât se vor înlătura principiile creștine din legi, cu atât suferința și nefericirea oamenilor va fi mai mare, pentru că orice sistem ce funcționează după legi străine de „datul” său inițial stabilit de cel care l-a creat, mai devreme sau mai târziu, se prăbușește. Mi se pare că atmosfera ce domnește în lume în acest moment e suficient de grăitoare în acest sens.
Ce şanse de mântuire are omul modern în era digitalizării şi globalizării?
Domnul ne spune că, din perspectiva omului, mântuirea este „cu neputință” (cf. Evanghelia după Matei, 19, 26). Și aceasta ar trebui să ne sune ca o binecuvântată consolare mai degrabă decât ceva descurajant. Dar tot El adaugă: „la Dumnezeu, însă, toate sunt cu putință”. Așadar, nu există condiții istorice sau sociale în care mântuirea să fie imposibilă, din perspectiva lui Dumnezeu. Doar că pericolul acestei epoci este ignoranța cu privire la Dumnezeul Cel adevărat, Cel „blând și smerit cu inima” (cf. Evanghelia după Matei, 11, 29), Care a venit în lume „ca (ea) viață să aibă și să aibă din belșug” (cf. Evanghelia după Ioan, 10, 10). La aceasta se adaugă inconștiența cu privire la pierzania veșnică și despărțirea de Izvorul vieții – Dumnezeu. Ceea ce trebuie să înțelegem noi este că de noi depinde să vrem să fim cu Dumnezeu, și aici pe pământ, și în veșnicie. Dar pentru asta trebuie să înțelegem care e partea noastră de împlinit, știind că Dumnezeu este Cel de Care depinde mântuirea noastră, și El „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (cf. Epistola 1 către Timotei, 2, 4, a Sfântului Apostol Pavel). Deci partea lui Dumnezeu e asigurată. Mai rămâne să înțelegem și să împlinim partea noastră.
Cum  poate un om care niciodată n-a dat importanţă valorilor sufleteşti, spirituale, să ajungă să creadă în Dumnezeu?
Dumnezeu e aproape de fiecare persoană care trăiește pe pământ, cu atât mai mult de cei care nu-L cunosc, căutând orice prilej să li Se facă cunoscut. Și multe sunt împrejurările vieții în care omul îl poate descoperi și cunoaște pe Dumnezeu: în bucurie și în durere, în preajma suferinței și a morții, în fața complexității organismului uman și a felului minunat în care el funcționează, în fața frumuseților naturii și a minunățiilor pe care fiecare animal și plantă o poartă în sine, contemplând frumusețea cerului cu nenumăratele lui stele, și cugetând la întinderea universului, cu varietatea nebuloaselor pe care le cuprinde, etc. Totul depinde de capacitatea de minunare pe care o mai păstrează persoanele, căci se poate observa faptul că mulți copii pierd această capacitate ce le este nativă chiar din fragedă copilărie, devenind introvertiți și indiferenți față de cele din exteriorul lor, din cauza petrecerii vreme prea îndelungată „singuri”, în fața televizorului sau a ecranului computerului. Așa se dezvoltă nepăsarea față de toți și de toate, la care, dacă se mai adaugă și ignoranța, omul se închide în sine, și față de Dumnezeu, și față de semeni, putând să se mai întâlnească cu Dumnezeu doar în propria suferință sau în suferința și moartea celor apropiați lui. Căci Dumnezeu, întrupându-Se și asumând natura umană, inclusiv cu neajunsurile ei cele mai dureroase, suferința și moartea, a făcut din suferință și moarte „locuri” de întâlnire cu omul și de părtășie cu suferința lui. Nebănuite sunt căile Domnului!
Veniţi des în România? Cum simţiţi viaţa spirituală din Sibiu?
Din păcate, vin destul de rar în România, adică de trei sau de patru ori pe an, mulțimea crescândă a responsabilităților pe care le am nedându-mi răgaz prea mult de a lipsi din eparhia pe care o am în grijă. Iar la Sibiu ajung și mai rar, adică maxim o dată pe an, la evenimente din familie, majoritatea membrilor familiei mele trăind în acest frumos oraș. Deși vin atât de rar la Sibiu, pot spune că, din ceea ce cunosc și aud, viața spirituală animată de Catedrală și de parohii, sub păstorirea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Laurențiu, este dinamică și rodnică, hrănindu-i pe sibieni cu ceea ce le este necesar pentru o viață care să-și atingă scopul ultim – mântuirea. Desigur, nici Sibiul nu e scutit de microbul secularizării vieții, fiind un oraș cosmopolit și fiind mai avansat în alinierea la valorile moderne ale confortului și vieții. Omul credincios se folosește de toate mijloacele moderne pe care tehnica i le pune la dispoziție, dar el este cel care le stăpânește pe ele și nu vice-versa, transfigurând și sfințind ambientul în care își petrece viața. Sper ca mai ales tinerii creștini sibieni să-și poată dezvolta capacitatea de a fi ei stăpâni pe telefoane, pe consolele de la jocuri, pe laptop-uri și pe televizoare, folosindu-le cât mai bine pentru a-și îmbogăți cunoștințele și pentru a fi de folos celorlalți și întregii societăți.
Ce şanse credeţi că au românii din străinătate să se întoarcă acasă?
Este greu de spus ce ne rezervă viitorul. Dar, dacă România își învață, în sfârșit, lecțiile celor aproape 50 de ani de comunism și ale celor 25 de ani de „libertate”, cred cu fermitate că are capacitatea de a avea în frunte oameni capabili să o readucă la măsura de viață spirituală și materială ce se cuvine înaintașilor noștri și se cuvine urmașilor lor de azi și de mâine. Dacă am înțelege cu adevărat ce tezaur reprezintă credința noastră și i-am „naște” în acest spirit pe cei care să pună în valoare potențialul uman și material de care (încă) mai dispunem, am depăși „complexele” care azi ne fac să ne maimuțărim după tot felul de modele și ne-am regăsi propria noastră albie și am fi noi aceia pe care ceilalți ar căuta să-i imite și să-i urmeze, așa cum deja s-a mai întâmplat chiar în istoria noastră modernă. Atunci, în mod neîndoielnic, românii ar reveni la obârșii și nu ar mai fi nevoiți să „cânte cântare Domnului în pământ străin” (cf. Psalmul 136, 4). Dumnezeu să ne ajute să vedem ziua schimbării la față a României și a întoarcerii fiilor ei risipiți, acasă!
Ce vă doriţi cel mai mult să reuşiţi în calitate de episcop al Italiei?
Cel mai mult m-ar bucura ca fiecare român pribeag pe pământul Italiei să afle că nu este singur, că Dumnezeu este cu el și că Biserica, precum o mamă iubitoare și jertfitoare, îi este alături, pentru a-l încuraja și mângâia și pentru a-i reaminti și a-l învăța valorile spirituale și culturale ale neamului din care a răsărit. Dacă am reuși să răspundem la toate nevoile spirituale și materiale ale fraților noștri, de la mic la mare, dând sens autentic  vieții lor, aș fi mulțumit. Mă consolez cu gândul că Dumnezeu compensează limitele și incapacitățile noastre, fiind aproape de inima fiecărui frate de-al nostru ce trăiește pe pământul Italiei.