Studiile realizate la nivel mondial indică o inteligenţă emoţională tot mai scăzută a copiilor. Pe scurt, aceştia au devenit mai impulsivi şi mai neascultători, mai îngrijoraţi şi mai temători, mai singuri şi mai trişti, mai iritabili şi mai violenţi. Pe de o parte, de vină pentru degradarea trăsăturilor de caracter ale micuţilor este componenta economică. Părinţii sunt nevoiţi în prezent să muncească mai mult şi mai greu pentru a menţine un standard de viaţă decent și au prea puţin timp liber la dispoziţie pentru a-l petrece cu copiii, iar din cauza mobilităţii duc lipsă de rude în apropiere, care să le preia o parte din îndatoriri. Pe de altă parte, expansiunea tehnologică are o amprentă esenţială asupra evoluţiei inteligenţei emoţionale a copiilor. Ei trec printr-o experienţă fără precedent în istoria omenirii, petrecându-şi ore întregi din viaţă cu ochii lipiţi de ecranul unui monitor, pierzându-şi interesul de a se mai juca alături de alţi copii. Psihologul Oana Vasiu oferă părinţilor recomandări pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copiilor, în funcţie de categoria de vârstă din care fac parte, un accent deosebit punând pe înţelegerea şi verbalizarea emoţiilor care stau la baza comportamentelor acestora.
Care sunt principiile călăuzitoare ale inteligenţei emoţionale în cazul copiilor?
Nimeni nu se naşte cu o înţelegere raţională a emoţiilor proprii sau ale celorlalţi. Astfel, la vârste mici, copiii manifestă emoţii însă nu ştiu ce simt, iar ceilalţi nu sunt percepuţi ca având emoţii diferite de ale copilului. Din acest motiv, copiii mici se aşteaptă ca ceilalţi să înţeleagă exact ce simt ei şi să le gestioneze stările, aşa cum, să spunem, le dau de mâncare atunci când le este foame sau îi îmbracă atunci când le este frig. Ceea ce noi denumim „crize de furie”, de exemplu, derivă tocmai din faptul că cei mici au impresia că adulţii ar trebui să le cunoască trăirile şi să acţioneze în concordanţă cu ceea ce îşi doresc ei. Din acest motiv, este important să educăm copiii în direcţia înţelegerii şi manifestării emoţiilor proprii şi pe ale celorlalţi, pe tot parcursul dezvoltării psiho-emoţionale.
Cum putem dezvolta inteligenţa emoţională a copiilor în funcţie de categoria de vârstă?
La cei mai mici putem începe prin a observa cum se manifestă copilul şi a deduce de aici ce simte, apoi putem verbaliza pentru ei ce simt (de ex.: „Tu acum simţi frustrare pentru că doreşti să ajungi la jucărie şi nu poţi” sau „Eşti bucuros că mă vezi”, „Eşti trist pentru că pleacă mama de acasă.” etc.).
Pe cei mai mari îi putem ajuta să înţeleagă ce au simţit atunci când au făcut ceva anume, să înţeleagă de unde a apărut acea emoţie, din ce nevoie/dorinţă împlinită/neîmplinită şi să îi ajutăm să îşi gestioneze intern mai bine emoţiile, având în acelaşi timp o manifestare exterioară mai utilă şi mai echilibrată. Le putem propune să discutăm despre situaţiile în care au trăit anumite emoţii, să descrie situaţia, împreună cu acţiunile, gândurile şi emoţiile lor şi ale celor implicaţi, apoi să le propunem să găsim împreună noi moduri de a gestiona situaţiile respective, mai utile.
În ce constau educaţia şi disciplina bazate pe inteligenţă emoţională?
Educaţia şi disciplina bazate pe inteligenţă emoţională constau în îndrumarea copilului să înţeleagă ce simt el şi cei din jurul său, în dezvoltarea abilităţilor de adaptare la situaţii sociale noi, în dezvoltarea unor resurse de gestionare a emoţiilor apărute în diverse situaţii, pe baza răspunsului părinţilor, a explicaţiilor, îndrumărilor şi modelelor acestora. În cazul copiilor este extrem de important să crească înţelegând de unde vin emoţiile lor (în ce mod anumite situaţii le activează anumite emoţii), să le deosebească şi să înveţe să şi le exprime corect (să le verbalizeze mai degrabă decât să le manifeste, să spunem, prin ţipete). Apoi, pornind de la această bază, să ajungă să înţeleagă emoţiile celor din jur, chiar şi consecinţele emoţionale ale acţiunilor lor asupra celorlalţi. Pentru aceasta, înainte de orice, părinţii trebuie să fie deschişi către emoţiile copiilor, să le accepte necondiţionat şi să fie deschişi să discute despre acestea.
Când nu sunt criticaţi şi judecaţi, copiii sunt mai puţin impulsivi
Cum îi putem ajuta pe copii să fie mai puţin impulsivi şi să-şi dezvolte atât stăpânirea de sine, cât şi aptitudinile sociale?
În primul rând prin exemplul părinţilor. Dacă modelul oferit de părinţi este de a reacţiona impulsiv şi cu furie, atunci cei mici nu vor avea şansa de a dezvolta alt mod de reacţie, decât după ce vor intra în contact şi cu alte modele exterioare, să spunem, de la profesori sau prieteni. Apoi, putem discuta cu ei, indiferent de vârstă, folosind cuvinte pe care să le înţeleagă. Discutând despre ceea ce ei îşi doresc sau au nevoie, vor învăţa să îşi gestioneze raţional pornirile. Este important să le arătăm că le înţelegem nevoile/dorinţele, să le spunem ce anume observăm că simt ei, astfel încât vor învăţa să se înţeleagă, să se accepte şi să îi înţeleagă şi accepte pe ceilalţi. Ajutându-i şi susţinându-le exprimarea emoţională, fără să îi criticăm sau să îi judecăm, le vom scădea nevoia de a se manifesta impulsiv. În plus, pentru dezvoltarea aptitudinilor sociale, după ce discutăm despre ce au simţit şi ce au observat că au simţit ceilalţi în anumite contexte sociale, îi putem încuraja să găsească singuri modalităţi de a gestiona situaţia, ajutându-i să se indrepre spre soluţii cât mai echilibrate.
Ce sugestii aveţi pentru părinţi, ce tehnici şi jocuri pot aplica periodic cu copiii în acest sens?
Părinţii pot utiliza jucării de pluş sau tehnici de desen. De exemplu, pot asocia câte o jucărie de pluş fiecărui copil participant la o situaţie anume, apoi pot discuta despre ce a făcut şi ce a simţit acea jucărie, ce a simţit jucăria care a reprezentat copilul nostru şi ce ar putea face pentru a se simţi mai bine. În desen, copiii pot exprimă situaţii trăite şi pot descarcă emoţii puternice, apoi îşi pot dezvoltă abilităţi de gestionare a situaţiilor, ghidaţi de părinţi.
Cum pot fi copiii încurajaţi să-şi exprime sentimentele?
Părinţii pot observa pentru început ce exprimă copiii, apoi îi pot întreba despre aceste observaţii: „Observ că ţi-e teamă de ceva. Te-a speriat cineva?”. În măsură în care copilul ştie că exprimarea emoţiilor nu întâmpină critici din partea părinţilor, se va simţi încurajat să verbalizeze ce simte.
Limitele, esenţiale pentru dezvoltarea psiho-emoţională a copiilor
În ce măsură sunt utile limitele şi cum pot fi determinaţi sau motivaţi copiii să le respecte?
Limitele sunt mai mult decât utile, sunt chiar necesare pentru o dezvoltare psiho-emoţională şi socială echilibrată şi armonioasă. Limitele trebuiesc introduse cu blândeţe şi calm copiilor, explicate motivele şi importanța lor, într-un limbaj simplu, pe înţelesul fiecărui copil. Atitudinea părinţilor trebuie să fie aceea de susţinere a celor mici în învăţarea regulilor şi nu una de superior care impune reguli. Copilul îl va percepe pe părinte ca pe cineva pe care se bazează pentru a-l ghida şi a-l învaţa cum să crească armonios, acceptând astfel cu mai mare uşurinţă regulile. După ce vedem că cel mic înţelege regulile, este important să înţelegem şi noi că nu le va reţine şi aplica peste noapte. De aceea, trebuie să avem răbdare cu cei mici şi să le amintim cât de des va fi necesar, chiar să ne aşteptăm să nu le respecte întotdeauna întocmai, existând perioade în care ei vor testa continuitatea existenţei limitelor şi măsura în care se pot baza pe noi, părinţii, în îndrumarea lor.
Ce este de făcut atunci când educaţia copiilor creează dezacorduri între părinţi?
Suntem fiinţe diferite, venim din familii diferite, cu modele parentale diferite, astfel că este normal să avem atitudini diferite asupra unora dintre aspectele ce ţin de creşterea copiilor. Toate acestea trebuie discutate între părinţi cu deschidere şi acceptarea faptului că nu gândesc identic. De exemplu, părinţii pot stabili o anumită oră în care să discute situaţii pe care le privesc diferit. Pot începe prin a numi situaţia, apoi fiecare poate descrie verbal sau în scris modul în care consideră că trebuie perceput şi acţionat. Apoi. pot discuta despre motivele pentru care văd situaţia în acel mod şi pot căuta puncte comune sau pe care le pot accepta din varianta celuilalt. În măsură în care se poate, este de preferat o varianta comună amândurora, pe care copilul să o poată învăţa ca fiind specifică familiei sale. Pe lângă acestea, studiile arată că două moduri diferite de a gestiona situaţii învăţate în copilărie, duc la o mai mare adaptabilitate în perioada de adult.
Va urma
