România, ţara în care un politician spune o prostie, “jurnaliştii” îi comentează “perlele”, iar “comentatorii” de pe Facebook comentează comentariile comentatorilor.
Nu cred că domnul prim-ministru al României este un mic diavol antinaţional şi nu îl identific pe actualul preşedinte drept un arhanghel al dreptăţii. Se zice că în „războiul” politic, ca şi în dragoste, orice armă este permisă. De aceea, simularea de „răscoală” a echipei de guvernare sub sloganul „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”, poate fi interpretată nu ca o repoziţionare geostrategică a statului, ci doar un „jos Băsescu” necesar în perspectivă electorală.
Nu e uşor să recepţionezi deseori priviri îngheţate de la Comisia Europeană sau să fii tras de urechi consecvent de Parlamentul European în ultimii doi ani. E neplăcut să fii ba convocat la scara avionului, ba să prezinţi batistuţa şi unghiuţele la un control inopinant al Unchiului Sam. Mai ales când declaraţiile oficiale nu pot acoperi inexistenţa faptelor, iar ineficienţa guvernamentală, sărăcirea accentuată a cetăţenilor şi erorile administrative şi fiscale sunt percepute neplăcut în corpul electoral.
Aniversând aproape doi ani de instaurare, control şi exercitare a puterii, domnul Victor Ponta îşi reactualizează inamicul de la Cotroceni, în lipsa unor alte argumente sau fapte consistente.
Nimeni nu crede că suntem o colonie americană sau germană. Dorim în continuare să ne plimbăm, să învăţăm şi să relaţionăm cu prietenii şi rudele prin statele europene. Foarte probabil şi alianţa guvernamentală simte la fel, chiar dacă domnul prim-ministru, ca şi mentorul său, deţinutul politic şi înalt prea-închisul Adrian Năstase, au ceva sensibilităţi personale vizavi de Republica Populară Chineză. Nu mă gândesc doar la sesiunile de shopping de la Bruxelles ale doamnelor Ponta şi Antonescu, ci la nevoia tuturor politicienilor de a-şi trimite copiii în şcolile occidentale, să se îngrijească de sănătate la clinicile din Viena şi să guste aroma concediilor din Florenţa.
Cu toţii am trăit „experiementele” de contact cu Rusia şi China, de aceea jocul de-a întorsul spatelui către Occident e un moft şi o aroganţă a unei democraţii adolescentine. Ceva mai mult calm şi o atitudine mai cinstit-raţională, dincolo de căldura înjurăturilor de mamă, ar putea transforma poate anul electoral 2014 într-un spaţiu public ceva mai respirabil.
Eu îmi doresc în acest an ca România să înceteze să se mai creadă un ombilic planetar perpetuu îndrăgostit de el însuşi…
