Scriitorul și publicistul Radu Paraschivescu a venit joi la Sibiu, pentru a-și lansa volumul „Maimuța carpatină”, la librăria Humanitas „Constantin Noica” din Sibiu. Autorul vorbește în exclusivitate pentru cititorii Sibiu 100% despre perioada de tranziție prelungită în care se zbate poporul român de mai bine de două decenii, despre calitățile și defectele nației noastre, dar și despre speranță.
„Maimuța carpatină” este o antologie de 30 de texte ce scanează cu umor, ironie și chiar nostalgie peisajul românesc postdecembrist. „Omul de plastilină” ironizează traseismul politic, „Kitch me if you can” prostul gust, „Un flacon, un campion” dopajul din sfera sportului, „Titlu-șoc, titlu-amoc” senzaționalismul din mass-media. Ce rol vă asumați prin devoalarea acestor fenomene?
Îmi asum o postură de observator căruia îi lipsește încrâncenarea, fiecare dintre noi poate face ce am făcut eu, cu mai multe sau mai puține cuvinte, cu o retorică mai restrânsă sau mai amplă, însă până la urmă fiecare dintre noi observa ce se întâmplă în jur, trăiește în lumea asta, fierberea și ritmul ei, nu se sigilează. Și atunci la el vin diverse lucruri, unele îi plac, altele nu, unele i se par obișnuite, altele derapaje. Cartea asta se ocupă în primul rând de anumite tipuri de derapaje, e vorba de cele de atitudine, de discurs public, comportament, gesticulație intimă și avem, în al doilea rând, un mic număr de patinaj nostalgic, vezi un articol despre bucatariile de altădată, despre meseriile pe cale de dispariție sau care chiar au dispărut și așa mai departe. Nu e o cronică scrâșnită, nu e cartea unui frustrat, a unui om obișnuit doar să bombăne, care nu vede nimic luminos în viața lui și care abia așteaptă prilejul de cârcoteală. Eu mă amuz când scriu, nu cred că toate lucrurile sunt luminoase, dar nu cred că trebuie să le întâmpinăm cu mari bosumflări, cu patetisme, cu încruntături și fără un zâmbet pe față, pentru că dacă ne pierdem zâmbetul de pe față, pierdem foarte multe lucruri odată cu el.
De ce ați preferat să cadă accentul pe textul „Maimuța carpatină”, având în vedere că ai intitulat astfel această nouă carte, considerați că fenomenul „imitației” este una dintre cele mai grave metehne cu care ne confruntăm ca popor?
Imitația este o meteahnă, nu știu dacă cea mai gravă, în orice caz este prezentă. Noi suntem foarte buni la preluat formate, gesticulație, retorică, sclipici, glamour, asta înseamnă o anumită astupare a filtrelor noastre și o anumită lene, ori una, ori alta. „Maimuța carpatină” mi s-a părut că redă bine meteahna asta, forma asta de mimetism galopant câteodată. Firește, nu vreau să spun prin asta că poporul român este compus din maimuțe, fiindcă mi s-a făcut reproșul ăsta, că nu putem generaliza. Nu generalizez. Trebuie să spun însă că mi se pare nefirească frecvența cu care mimeticul apare în viața noastră. Pe de altă parte, nu ascund că era si un titlu cu oarecare lipici la public. Sigur că puteam alege oricare titlu din cele 30 si ar fi putut sta pe coperta întâi a volumului , dar mi se pare că maimuța carpatină, pe lângă faptul că subliniază o meteahnă omniprezentă dă și un fel de impuls cumpărătorului, care va fi mai ispitit să cumpere cartea asta.
Ați declarat că „trăim într-un spațiu unde plictiseala nu e doar interzisă, ci și imposibilă”. În linii mari, unde se situează astăzi românii ca popor?
Cred că undeva în matca celorlalte popoare europene, nu cred că suntem campionii excepționalismului. Avem câteodată fantezia asta, de a crede că noi am inventat absolut tot, protocroniștii fac des baletul ăsta, susținînd că am inventat tot ce se poate, de la mersul pe jos la microcipuri. Mai sunt și alți inventatori pe lângă noi. Nu cred că suntem mai răsăriți sau mai ponosiți decât alții, firește, totul este o chestiune de optică și de autoanaliză, ține de felul în care te privești în orglindă. Cred că avem lucruri admirabile și lucruri detestabile . Dar nu suntem marii corigenți ai comntinentului sau ai planetei, însă nici excepția luminoasă.
Nu ne văd situați la unul dintre capete, cu toate formele de extremism care circulă prin România, cu toată bruschețea de limbaj, cu toată urâienoșenia vieții noastre. Cred că suntem așezați oarecum normal. Totul este să nu ne percepem în altă lumină, în altă cheie, adică să nu ne credem pedepsiți și vrednici să stăm doar pe coji de nucă în fața celorlalți, dar nici să nu bombăm pieptul mai mult decât e cazul.
Afirmați că după douăzeci și patru de ani de viață liberă, România e tot în tranziție. Ce credeți că ar trebui să se întâmple ca să nu mai fie în tranziție și cum vom ști că s-a încheiat această perioadă?
Vom ști în momentul în care nu vom mai folosi foarte des acest nume. Câtă vreme îl folosim, e clar că n-am lichidat coșurile astea de pe fața adolescenței noastre post decembriste. Acum nu mai e adolescență, e maturitate. Woody Allen a spus o vorbă foarte interesantă: „Eternitatea e foarte lungă, mai ales spre sfârșit”. La ora asta, cam așa stăm și noi cu tranziția, ni se pare ceva interminabil, o boală de sistem de care nu putem scăpa, ca un fel de colivie care ne împresoară. Indiferent cât de repede mergem, colivia e în jurul nostru. E ca și cum ai încerca să scapi de umbra ta. Eu cred ca aceasta e o umbră de pe care noi o vom lepăda, nu stiu când, în niște ani. Așa cum vom scăpa de alte mici beteșuguri, precum tentația facilului, tabloidul, excesul de nepovestibil, care sunt roadele unor opreliști, de acum câteva decenii. Tot așa, când vom înceta să folosim cuvântul tranziție, când îl vom folosi cu totul și cu totul întâmplător, ne vom fi așezat așa cum trebuie.
Dacă ar fi să enumerați cel mai mare defect al poporului român și cea mai mare calitate, care ar fi acestea?
Aici e o problemă mare, cred că suntem genul de popor care convertește foarte ușor calitatea în defect, și invers. Eu aș spune adaptabilitatea, care, în funcție de felul cum o privești, poate fi și calitate, și defect. Calitate înseamnă o inventivitate la marginea plauzibilului, din categoria ”punem un ciorap de damă și facem să meargă o Dacie”. La polul celălalt, adaptabilitatea asta ne face închiriabili oricând, mai flexibili decât e cazul, ne face mari performatori de genuflexiuni în fața oricui, ne face să ne schimbăm taberele și alianțele, și partidele, și fidelitățile, și valorile, ceea ce nu e în ordine. Așa că eu cred că la ora asta principala noastră calitate e totuna cu principalul nostru defect, și anume, adaptabilitatea.
Textele incluse în antologia „Maimuța carpatină” susțineți că „nu sunt scrâșnetul unui ciufut, ci mai degrabă expresia unei speranțe”. Ce ar trebui să ne întrețină în continuare speranța?
Ziua frumoasă pe care o trăim astăzi, faptul că suntem liberi să vorbim la telefon, pe Skype , pe Messenger, cu neamuri sau cu prieteni din orice parte a lumii, faptul că traim, pur și simplu, și faptul că de douăzeci și ceva de ani respirăm în sfârșit un aer norm
al. Firește, cu toate poticnelile, cu toate bombănelile și mustăcelile noastre – că nu ne convine un conducător, că nu ne convine un sistem, că nu ne place o măsură financiară, economică sau de altă natură. Astea sunt accidente pe parcurs și sunt episoade inevitabile in viața oricui. Însă faptul că noi avem voie să vorbim, să scriem, să gândim, să înjurăm și să plecăm, dacă nu ne place, mi se pare un sâmbure de speranță suficient de masiv.
