Podul Minciunilor şi poveştile care au apărut în jurul lui de-a lungul timpului, atrag an de an tot mai mulţi turişti. Mulţi dintre ei chiar merg acolo să îşi facă promisiuni şi să vadă ce se întâmplă.
Podul Minciunilor, cel care face legătura dintre Piaţa Mică şi Piaţa Huet din Sibiu, a fost întotdeauna înconjurat de mister şi de poveşti a căror veridicitate încă nu a putut fi confirmată. De la negustori necinstiţi şi până la iubiri mincinoase, podul este învăluit într-o serie de legende care atrag an de an numeroşi turişti. Prima poveste apărută despre conexiunea dintre cele două părţi ale oraşului a apărut chiar înainte ca podul să fi avut utilitatea de azi.
„Numele podului este mai vechi decât podul în sine, pentru că găsim o astfel de denumire undeva prin 1660, Podeţul Minciunilor. Era una din porţile de intrare în cetate. În baza superioară a turnului un mic culoar de trecere care făcea legătura între piaţa în sine şi Piaţa Huet. Ei bine, când a dispărut rolul de fortificaţie, nu mai avea un rol militar şi atunci multă lume se aşeza pe podeţ. Piaţa Mică era o piaţă comercială de la început şi lumea vindea oriunde avea loc, normal că au ajuns anumiţi comercianţi să îşi vândă marfa pe podeţ. Ştiţi cum sunt comercianţii şi cum îşi prezintă tot ce au şi de aici ar fi venit de fapt numele de Podul Minciunilor”, povestește Răzvan Pop, istoric, actual viceprimar al orașului Sibiu.
Povestea pe care o auzim cu toţii atunci când ajungem pentru prima dată în preajma podului este cea în care se vorbeşte despre promisiunile de iubire pe care militarii le făceau domnişoarelor.
„La Podul Minciunilor sunt 3 legende, cele mai cunoscute – aceea în care se spune un sibian dacă spune o minciună va face podul să se prăbuşească. A doua, care are o mică legătură istorică, e legată de faptul că podul acesta a fost încă de la început un loc de întâlnire mondenă, urbană. Lumea ieşea să se întâlnească la pod aşa cum ne întâlnim acum în Piaţa Mare. Mai ales în secolul al XIX-lea, Sibiul era plin de tineri militari care făceau armata sau erau cantonaţi în Garnizoana Sibiu şi evident că ieşeau în oraş, se întâlneau cu tinere domnişoare, promiteau multe şi când plecau rămânea povestea frumoasă a celor care nu se mai întâmplau”, explică Pop.
Cea mai plauzibilă ipoteză este însă una deloc fantastică sau magică – atunci când s-a făcut trecerea din săsească la germana nouă, cei care au tradus numele podului i-ar fi schimbat numele din greşeală.
„Podul în sine avea o denumire, doar că s-a tradus din germana veche în cea nouă un pic eronat. Aşa s-a ajuns de la Liegenbrücke, aşa este găsit în acte înainte de 1600, în Lügenbrücke, podul minciunilor. Trebuie să avem în vedere şi această eroare lingvistică a traducerii numelui. Chiar şi aşa rămâne un monument de referinţă, pentru că rareori ai într-un oraş un pod pe sub care nu trece o apă, are un nume frumos şi să nu uităm că este al doilea pod de fontă din Europa”, mai arată Răzvan Pop.
Adevărate sau nu, aceste poveşti care înconjoară Podul Minciunilor de sute de ani îi conferă o alură magică şi foarte atrăgătoare. Poate tocmai de aceea chiar şi noi sibienii suntem mereu atraşi către acest loc.
Publicitate
