Toma. Numit Geamănul. Unii spun pentru că semăna foarte mult cu Domnul Iisus Hristos. Poate de aceea nu era în Ierusalim. Ca nu cumva furia mulțimii să-i sfărâme viața. Mântuitorul nu vrea ca războiul dintre oameni și Dumnezeu să aibă victime colaterale. Iuda e călăul ajuns victimă. Toma primește vestea Învierii. Ca orice om rațional, credința e numai pentru cei raționali, privește cu rezervă povestea celorlalți. Cere dovada unor răni. Semn că fusese martor că Domnul le avea în Trupul Său. Sau oricum credea că așa se petrecuseră faptele cele mari ale Pătimirii și Morții Mântuitorului. Crede în echipa de apostoli din care face parte. Sigur îl va fi durut trădarea lui Iuda. Ca pe oricine iubește pe Hristos, nu înțelege trădarea. Și nu se vrea trădător. De aici reacția sa. Din nevoia de a nu se închina unei fantome.
Oare câți avem curajul să gândim dinaintea lui Dumnezeu? De obicei îi cerem lucruri, ne agităm, vrem dovezi fulminante, logice. Toma îi vrea rănile. Știe că acolo în zdrelirea cărnii lui Iisus Hristos este izvorul mântuirii. Că rănile acelea îl arată nu doar ca Domn ci și ca Dumnezeu. El vrea Adevărul. Și Adevărul i se arată deplin. Cu răni cu tot. O lecție cruntă pentru omenire până astăzi. Pentru că și azi iubitorii de legislații rigoriste și obtuze ca și liberalii morali i-ar răni Domnului Trupul în încercarea de a-i grăbi moartea. Și încă moarte pe Cruce.
Toma e o scuză pentru necredincioși. Ca tâlharul pocăit pentru leneșii la pocăință. Ne tot ascundem după personajele biblice. Ca și cum le-am înțelege, ca și cum am fi trăit dramele și emoțiile lor. Nu. Toma nu este despre necredință. Ci despre inteligența credinței, care nu este doar dar ci și interogarea lui Dumnezeu asupra existenței Sale, e zbatere în măsura în care e liniște, adânc de tăcere în măsura în care este mărturie. Tâlharul nu e semn de pocăință retardată de orgolii și subtilități inutile. Ci semnul suferinței asumate, refuzului prostiei în fața morții. E semn că nu e rană să nu fie asumată cu Hristos. Că nu simpla răstignire lângă El e vindecătoare de moarte.
În fond tâlharul, ostașul roman și Toma Apostolul ne spun același lucru. Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta. A te încredința pomenirii Lui în Rai, de exemplu, înseamnă să crezi că El este Dumnezeul care face posibil Raiul. Azi, de pe tușă, l-am lua pe Hristos în pleasna acelorași jigniri. Și apoi am da fuga sub închipuite analogii cu tâlharul, ostașul roman ori Toma- apostolul lucidității. Poate că exercițiul propus de Biserică fiecăruia din noi prin salutul pascal, Hristos a Înviat- Adevărat a Înviat!, se referă și la asumarea corectă a Învierii. La identificarea corectă a lui Iisus Hristos ca Domn și Dumnezeu. Nu printre alți domni și nici printre alți dumnezei crescuți din idolatriile noastre. Cu degetul spre Răni, Toma identifică Izvorul Vindecării. Alergând după fantome, depresii de sens ne rup bucuriile. Credeți dar și bucurați-vă. Adevărat. A înviat! Toma știe. Și tâlharul. Și ostașul. Fiți și voi argument uman că Hristos nu este o nălucă ci Mântuitorul.
