Avocat Alexandru Zavatin, Baroul Sibiu
În România anului 2026, dacă vrei să deschizi o afacere, nu mai este suficient să respecți legea. Nu. Trebuie să mai treci un hop: vecinul. Nu vecinul ca ființă umană rezonabilă, ci vecinul ca instituție informală, ca mic dictator de scară de bloc, investit – printr-o interpretare excesiv de creativă a legii – cu puterea de a decide dacă un agent economic are voie sau nu să existe.
În ultima perioadă, asistăm la o practică tot mai des întâlnită: vecini care refuză să semneze acorduri necesare funcționării unor agenți economici nu pentru că ar exista un prejudiciu real, ci pentru că pot.
Nu zgomotul îi deranjează (care încă nici nu există). Nu mirosul. Nu traficul. Îi deranjează ideea că cineva „face ceva” lângă ei. Sau, mai grav, ideea că pot obține ceva în schimbul semnăturii.
Așa se naște șantajul mascat sub exercitarea unui drept subiectiv:
• „Semnez dacă…”
• „Mai vorbim, dar să vedem ce primesc…”
• „Nu semnez, că nu am chef.”
Simplu. Brutal. Și, din păcate, ilegal.
Codul civil spune clar (art. 15): „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil”. Cu alte cuvinte: drepturile nu sunt arme. Refuzul sistematic, nemotivat, arbitrar al acordului – atunci când activitatea este legală, autorizabilă și nu produce un prejudiciu real – nu mai este un drept, ci un abuz de drept.
Iar abuzul de drept nu este o figură de stil. Este o instituție juridică sancționabilă:
• civil (prin obligarea la despăgubiri),
• uneori chiar penal, când intrăm pe tărâmul constrângerii sau al șantajului.
Vecinul nu e autoritate publică. Să fim foarte clari: Vecinul nu este primărie. Nu este DSP. Nu este ISU. Nu este DSV. Nu face verificări. Nu aplică standarde. Nu emite avize tehnice.
Rolul său nu este să decidă dacă un restaurant, un cabinet, un birou sau un mic magazin „merită” să funcționeze, ci doar să își protejeze un interes legitim și concret, dacă acesta există.
Când interesul lipsește, iar refuzul devine un scop în sine, ne aflăm într-o zonă foarte clară: exercitare abuzivă a drepturilor subiective .
Din păcate, administrația încurajează fenomenul. Mai grav este că unele autorități pasează responsabilitatea către vecini, deși legea nu o cere expres sau o cere limitat și strict. În loc să își asume rolul de autoritate, administrația locală spune, comod: „Nu avem ce face, nu sunt acordurile”. Și astfel, statul de drept se oprește la ușa apartamentului de la etajul 1.
Ce ar trebui să știe agenții economici.
Un refuz de acest tip:
• poate fi atacat în instanță;
• poate fi calificat ca abuz de drept;
• poate atrage răspunderea civilă a vecinului pentru prejudiciile cauzate (chirii, investiții, profit nerealizat).
Semnătura nu este un favor. Este un act juridic supus legii. România nu poate funcționa cu economia blocată de orgolii personale și șantaj de scară. Dreptul de proprietate este sacru, dar nu este absolut. Iar vecinul nu este stăpân pe destinul economic al nimănui.
Până când vom înțelege asta, vom continua să avem:
• investiții blocate,
• afaceri sufocate,
• și un nou tip de „autoritate”: vecinul care nu semnează.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
