Sibienii nu se pot plânge deloc că au parte de o perioadă ternă, lipsită de provocări. Mai ales când trăiesc într-un oraș bine poziționat în topul preferințelor turistice sau al calității vieții. În statistici, în strategiile de promovare, în declarațiile publice sau în propriile păreri „edilitare”, suntem un oraș de poveste. Și nu e chiar greșită percepția, dacă ne raportăm la majoritatea localităților din țara asta. Exercițiu cel mai firesc, de altfel, pentru că e tendința noastră cea mai confortabilă și naturală de a recurge la comparații descendente.
Adică, comparăm ce e mai bun la noi, cu ce e mai rău la alții. Și suntem fericiți nevoie mare că trăim civilizat. Chiar dacă există adevărate ghetouri la marginea orașului, cu oameni ai străzii lăsați de izbeliște în început de iarnă. Cu clădiri impozante pe domeniul public, părăsite și abandonate în ignoranță de zeci de ani. Cu cerșetori și turiști jefuiți încă de taximetriști. Cu copii cărora învățământul ăla obligatoriu le e livrat în containere, pentru că mai niciodată nu se găsesc soluții pentru o educație decentă și responsabilă.
Am sunat zilele trecute, în nume personal, la câteva instituții, să întreb ce soluție se poate găsi pentru un sibian, în vârstă de 43 de ani, cu boli cronice multiple, rămas absolut singur (deci fără nicio rudă care să îi poată veni în ajutor), crescut orfan de mic și statornicit în memoria sibienilor ca un „personaj” inofensiv bântuind încă din copilărie prin zona gării. Am fost rugat de câțiva prieteni, care s-au oferit să sprijine inclusiv contracost o preluare de acest gen de către o instituție publică a cazului. Un azil, o formă de găzduire pentru astfel de oameni. Care, din cauza bolilor, după perioada aceea absurdă de internare în centre de paliație, sunt dați afară și nu au unde merge.
Desigur, și de această dată a funcționat magistral pasarea responsabilității. Iar când lucrurile au ajuns destul de aproape de responsabili, mi s-a comunicat doct că voi fi contactat pentru asta a doua zi. Sunt aproape două săptămânii de când încă aștept acel telefon. Și da, se întâmplă în Sibiu!
Nu vreau să fiu cârcotaș. Departe de mine o astfel de tentație. Înțeleg foarte bine cât sunt de ocupate autoritățile publice. Mai ales de când cu reparațiile astea cocoșate sub hărnicia decidenților. E un adevărat festin să vezi atâtea străzi centrale închise taman cu începerea anului școlar și cu cel universitar! Nici că se putea un moment mai bun de ștrangulat orașul. Și de „vad” de amenzi pentru poliția locală.
Care, fie vorba între noi, e una din cele mai bune cotizante din banii sibienilor la bugetul local. Și, dați-mi voie să cred, nu pentru că șoferii sibieni sunt unii din cei mai indisciplinați. Ci pentru că efectiv blocajele generate de aceste reparații haotice te duc în imposibilitatea de a opri fie și pentru câteva secunde să îți iei copilul de la școală. Nicio vorbă din partea municipalității despre lipsa crasă, după atâția ani, a parcărilor publice. Nicio reacție măcar la indicatoarele alea rutiere de cu fundul în sus. Nici măcar la termenele de execuție, cel mai adesea depășite cu brio.
Bine că am ieșit pe primul loc în topul acela al celor mai înfricoșătoare orașe ale Europei pentru petrecerea de Halloween. Brrrrr….
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
