E de nouă ani primar. A preluat administrativ Hoghilagul, Valchidul și Produl pe vremea în care aceste localități erau cunoscute doar ca satele romilor fără speranțe, fără viitor, satele hoților. La Hoghilag, populația e constituită în proporție de 60% de romi. La Valchid, 90%. Produl e predominant locuit de bătrâni. Cam 2700 de persoane, cu totul.
„Sărăcia vine din mintea noastră”, ne spune Nicolae Lazăr, gospodarul acestor localități. Și o dovedește din plin. În aceste localități, există oameni care încă trăiesc în colibe. Care nu știu să efectueze operații simple, cum ar fi să știe să meargă la baie, să mănânce oarecum civilizat, să dea cu mătura prin casă. Aici e cu totul altă Românie. Soțiile încă sunt bătute în prezența copiilor, oamenii nu știu să scrie ori să citească, fetele se mărită încă din școala gimnazială, iar abandonul școlar e la el acasă.
De aceea Nicolae Lazăr a înțeles că aceste lucruri se fac doar în timp, cu răbdare, viziune și… mulți bani. Mai precis, prin educație. Și aici a început să investească. A atras, de cât e primar aici, în jur de 20 de milioane de euro, prin proiecte naționale și europene. Între care, peste 5 milioane de euro i-a focusat spre educație. Astăzi, grădinițele și școlile din Hoghilag și Valchid sunt exemple de unități de învățământ inteligente pentru întreaga țară.
Aproape săptămânal vin delegații de pe te miri unde, să vadă ce a reușit să facă administrația aici. Și, într-adevăr, nu mi-a fost dat să văd până acum școli mai bine dotate și configurate. Fiecare elev are laptop-ul lui, masă caldă, îmbrăcăminte (unde e cazul) și învață în școli smart, unde totul e informatizat. De la reglarea autonomă a căldurii, până la transpunerea ludică, prin echipamente de ultimă generație, a lecțiilor pe care le au de parcurs.
Nicolae Lazăr a fost selectat, de curând, în gala PRO TV „10 oameni care schimbă România”, care va fi difuzată de 1 Decembrie. E singurul din cei 10, care vine din administrație.
Hoghilag și biserica populată de oi și un măgar
Nicu Lazăr ne-a așteptat în fața noii școli, aflate acum în faza finală de reabilitare, din Hoghilag. „Satul lunii”, în traducere. Măcar o dată pe zi ține să ajungă la fiecare șantier în parte. Pentru că, spune el, „astfel mă încarc, îmi găsesc energia pentru a merge mai departe”. Și nu sunt deloc puține aceste lucrări derulate. În spatele nostru se lucrează lă cateva terenuri de sport. Asta, după ce a definitivat, la standarde absolut moderne, sala de sport.
„În acest moment am făcut, practic, tot ceea ce înseamnă infrastructură școlară, la cel mai înalt nivel. pentru 150 copii de la școală și 46 copii de la grădiniță. Pe cei mici îi ținem într-un mediu sănătos până la ora 16, apoi îi aducem la after-school. Și sport, pentru că sportul e o formă de educație fantastică. Nu tuturor le place, să zicem, matematica, dar e mult mai ușor să îi atragi spre sport”, ne spune primarul, în timp ce privirea îi aleargă după muncitori, peste lucrările de aici, înspre biserica de peste drum. Da, o biserică săsească, aflată în paragină, pe care a cumpărat-o cu 1 euro. Și în care, când a intrat prima oară, a găsit oi și un măgar, într-o mare de bălării. Acum, au loc în ea mulțime de activități culturale. Locul, de altfel, unde se desfășoară și renumitul Festival al Tuberozelor.
Hoghilag. Probabil, una din cele mai inteligente școli din România
Școala de aici era o ruină acum trei ani jumătate. Pentru că nu se descurca cu banii, a înființat o asociație, „a școlii”, ne spune, și o alta, pentru cultivatorii de tuberoze. Anul acesta, „Asociația Școlii” a atras sponsorizări din zona privată de aproximativ 700.000 lei. Cu banii aceștia și cu ce a reușit să mai acceseze pe fonduri, există școala pe care o vedem azi. Cu „control termic, integrat cu toate celelalte în sistem, unde poate fi urmărit, centralizat, setați parametrii de funcționare, pe bază de prezență a copiilor în sălile de clase după orarele stabilite. Dacă într-o zi e o zi mai scurtă, automat sistemul vede că nu e nimeni acolo de jumătate de oră și că nu are sens să mai încălzească”, după cum ne spune inginerul IT al locului. Cu săli de clasă generoase, cabinet medical, cabinet psihologic, spațiu de socializare pentru părinți etc. Urmează dotările interioare. În zilele următoare sosesc ochelarii de realitate virtuală pentru elevii de aici, de aprox. 20.000 euro.
Copii care la grădiniță mâncau pentru prima dată spanac sau mazăre
Ne îndreptăm spre grădiniță. Trecem pe lângă niște case superbe. Aflăm că sunt renovate cu fonduri PNRR. Case particulare, pentru care primăria a atras fonduri. Sunt vreo 16 la număr. O clădire găzduiește o unitate de pompieri voluntari. Au primit două autospeciale din Germani, cu tot ce le trebuie. Iar voluntarii (adulți, însă și o grupă de copii) sunt la dispoziția semenilor lor încercați de necaz.
Intrăm în grădiniță. O curățenie exemplară și o lume a copiilor gândită până la ultimul detaliu. „Când vin aici, cred că nu exagerez, dar cel puțin 30 de copii îmi sar în brațe. De curând îmi spuneau că vor să îmi cumpere pijamale, să dorm cu ei”, ne spune Nicu Lazăr. Aici predau 4 educatoare și sunt angajate 2 îngrijitoare, pentru 46 de copii. Primarul a fost în Luxemburg, în Germania, Italia, să își formeze o idee despre ce înseamnă educația. Și a implementat aici tot ce a văzut mai util și mai de preț acolo. Însă pentru a vedea cu adevărat ce a reușit să realizeze, trebuie neapărat să ajungi acolo. Așa cum o fac mulți directori de școli, însoțiți de primari, care ajung la Hoghilag și Valchid.
„Am văzut lucruri pe care nu mi le imaginam aici, ne spune Nicu Lazăr. În ce sens? De exemplu, copii, foarte necăjiți, care pe timp de iarnă, când e foarte frig, fiindcă avem încălzire în pardoseală, nu se mai ridicau ore întregi de jos. Sau care, atunci când se servea masa, nu stăteau la masă. Efectiv veneau, rupeau o bucată de ceva și fugeau. Să ne dăm seama, ulterior, că ei acasă nu au loc la masă. Sau nu au masă. Sau copii care la 4 ani descoperă alimente pe care le mănâncă aici, dar pe care nu le-au văzut niciodată acasă: mazăre, spanac.”
Valchid. „Acum vreo 30 de ani, pe Vale sau pe Deal erau două-trei case. Acum sunt 200”
De la Hoghilag, plecăm spre Valchid. Un sat la 6 km de aici. În care 90% dintre locuitori sunt romi. Aici, de altfel, a început primul proiect, cel al școlii. Avându-i alături pe primarul și echipa de la Ciugud. De altfel, și cei cu care a ținut mereu legătura Nicu Lazăr și care l-au ajutat să deslușească lumea aceasta confuză și complicată a atragerii de fonduri. Atât școala, cât și grădinița, sunt la standarde de neimaginat până și pentru un copil din orașe de top din România. Iar masa caldă e pregătită de cineva din sat, autorizat să ofere acest serviciu. Jucăriile (o mulțime!) sunt schimbate periodic, pentru a nu interveni plictiseala în rândul celor mici. Și aici laptop-uri pentru fiecare copil, table inteligente, sonorizare integrată, încălzire comandată virtual etc.
„Acum vreo 30 de ani, pe Vale sau pe Deal erau două-trei case. Acum sunt 200. Natalitatea e mare. Nu au utilități. Nu poți să le tragi utilități, pentru că ei stau ilegal acolo. Îi scoți de acolo. Dar unde îi duci?, continuă primarul saga de aici. La noi nu e problema că nu sunt copii. Abandonul școlar crește din clasa a V-a. Copiii vin singuri pe stradă la grădiniță. Nu știu să meargă la baie. Sunt copii care vin de 2 ani și tot nu s-au obișnuit”. De aceea vrea să facă și aici program prelungit, ca în Hoghilag.
Fiindcă mulți dintre locuitori s-au refugiat undeva la marginea satului și și-au făcut construcții neautorizate, copiii stăteau în întuneric și frig. Nicu Lazăr a găsit soluția și pentru ei! 69 de case au fost ajutate să beneficieze de panouri solare.
Totodată, în toate cele trei sate, primarul a reușit să tragă apă și canal. Hoghilagul are gaz metan. Urmează Valchid și Prod, pentru care deja s-au demarat lucrările.
În cabinetul psihologului. „Acolo unde se vede suflet, vin și banii”
Ajungem în cabinetul psihologului. Ne așezăm pe o canapea și încerc să îl „provoc” la o ședință de terapie pe primarul Nicu Lazăr. O terapie de care aveam nevoie eu, în primul rând, pentru speranța în viitorul României, la care ostenesc astfel de oameni.
Îl întreb cum a fost începutul? „Greu. Foarte greu. Nu știu dacă aș mai putea să o iau de la început. Și acum e foarte greu, pentru că având foarte multe proiecte, cu finanțare foarte mare, veniturile, aportul local e foarte mic. În aceste comunități, asistența socială e extrem de importantă.
Cu ce a început? „Intabulând toate proprietățile: școlile, grădinițele, căminele, drumurile. Pentru că nu poți depune proiecte, dacă nu ești proprietar. Apoi am început să depun proiecte, practic, oriunde se puteau depune. Acum îmi vine foarte greu, pentru că parte dintre ele le-am închis sau se închid și ajungem la faza de autofinanțare. Și se suprapune și peste criza aceasta financiară. Și mai e mult de muncă. Trebuie asfaltate străzile. Însă nu mi se pare ok să le asfaltezi, dacă nu ai toate utilitățile”.
Cel mai greu însă i-a fost să lupte, după cum mărturisește, cu mentalitatea funcționarilor din primărie. „Care mi-au spus că nu se poate, că suntem săraci, că nu avem cum… Sigur că e greu. Dar asta nu înseamnă că nu putem!”, spune Nicu Lazăr. După care adaugă, cu o convingere de nezdruncinat: „Însă acolo unde se vede suflet, vin și banii”. „În al doilea an de când am fost ales primar, i-am adunat pe toți decidenții din zona de educație (viceprimari, directori, profesori, asistenți școlari, mediatori sanitari, asistenți comunitari). Nu aveau nici numerele de telefon unii altora.”
„Pentru foarte mulți copii de aici, școala aceasta e singura lor șansă. O șansă mică. Dar nu au alta în viață”
De ce investiția aceasta „obsesivă” în educație? „Pentru că îmi dau seama că asta e ultima șansă. Și gândește-te că luptăm cu toată lumea. Pentru că pe părinți nu-i interesează, pe copii nici atât, pentru că sunt copii. Pe profesori îi interesează să treacă ziua cât mai ușor și să meargă acasă. Și în lupta asta rămân doi-trei nebuni, care cred că pot schimba ceva. Și gândiți-vă că realitatea de peste 10 ani va fi alta, mult mai cruntă. Pentru că aceste comunități cresc extraordinar de mult. Cine va putea gestiona această problemă socială peste 10 ani? Că noi nu facem altceva acum decât să o ascundem. Și noi vrem ca acești copiii să fie niște cetățeni responsabili. Păi aceștia, fără educație, ajung viitori asistați social și infractori. Cunoscând realitățile, de multe ori și eu sunt panicat de ceea ce găsesc. Dar acestea sunt realitățile. Și dacă ar fi doar aici, ar fi perfect. Că le rezolvăm cumva. Însă asta se întâmplă în foarte multe locuri din România.
Dar dacă începi de când sunt mici, copii, cu condiții bune, dacă îi ții cât mai multe ore într-un mediu sănătos în cursul unei zile, imposibil să nu se producă schimbarea! Și deja se văd rezultate. Și știi ce e foarte important și se vede imediat? În momentul în care faci o astfel de școală sau grădiniță, primul impact e că crește stima de sine a dascălului. Pentru că vin înspre ei oameni, încep să fie apreciați. De pildă, săptămâna viitoare avem trei primării care vin să vadă școlile. Am avut o delegație a Ministerului Educației din Republica Moldova. Aceasta crește foarte mult stima de sine a profesorilor. Și copiii se comportă altfel când ai astfel de condiții.
Sunt copii care ne-au spus că acesta e cel mai frumos loc din lume. Ceea ce nu e puțin lucru. Pentru foarte mulți copii de aici, școala aceasta e singura lor șansă. O șansă mică. Dar nu au alta în viață. Performanța aici e să reușești să faci ca acești copii să nu mai devină asistați social”.
Și, adaugă primarul: „Una dintre fetițe o întreabă pe doamna învățătoare: „Doamnă, dar tu plângi când te bate bărbatul?” „Păi pe mine nu mă bate bărbatul.” Și ceilalți copii: „Dar cum nu te bate pe tine?” Toți erau foarte mirați că nu o bate pe ea bărbatul.
„Există două Românii: asta săracă, și aceea prosperă. Și discrepanța dintre ele e din ce în ce mai mare”
Și ca să ne facem o idee cât mai relevantă despre România de aici, Nicu Lazăr ne provoacă la un crunt exercițiu de luciditate: „Sunt oameni care nu fac conexiuni simple. Care cred că ei au ajuns pe pământul acesta ca să primească ceva să trăiască. Trăiesc în câte o colibă, cu pământ pe jos, 4 X 4 m. Nu e vina ta că te naști acolo. Tu te naști, ești copil mic. Nu înveți să te speli pe mâni, pe față, pe dinți. Nouă ni se par banalități, pentru că le-am învățat de mici, ne-au pus părinții să le facem. Ei nu învață treaba asta. Nu învață să gestioneze banii, pentru că în momentul în care părinții au niște bani, mănâncă și beau. Învață violența, pentru că, inevitabil, beți, se bat. Asta învață de mici! Dormind toți într-o cameră și beți fiind, se întâmplă tot felul de lucruri de natură sexuală.
Și cu toate aceste traume, copilul respectiv se duce la școală. Unde de obicei găsește o doamnă frumos îmbrăcată, cu tocuri, care îi spune textual sau îi induce ideea că e prost, e murdar și e țigan. Ce șanse are copilul acela în viață? Chestiile acestea și eu, în timp am început să le înțeleg, să încerc să mă pun în pielea lor. Explicam unuia că totuși noi am progresat, avem fonduri… Și îmi zice: «Domn primar, n-am bani să-mi plătesc curentul». Sau îmi zice altul: «Eu n-am bani să mă duc la copil, că-i internat în Sibiu». Ce poți să-i spui ăluia, că noi în general trăim bine… Există două Românii: asta săracă, și aceea prosperă. Și discrepanța dintre ele e din ce în ce mai mare. Iar ele se ciocnesc.”
Una din problemele cele mai grele în ceea ce privește educația primarul nu o vede în construcția de grădinițe, școli, baze sportive. Ci mai ales în calitatea profesorilor de aici. Învățământul primar e un caz fericit, pentru că educatoarele și învățătoarele sunt de aici. Lucrurile se schimbă însă fundamental la gimnaziu, când aceste localități sunt vizate doar ca ultimă opțiune de către cadrele didactice, de cele mai multe ori suplinitoare pe post. Iar școlile de aici, văzute doar ca o perioadă de tranzit și o experiență între altele.
„Faptul că am reușit din nimic să facem comunitatea de aici cunoscută, mi se pare fantastic!”
Îl întreb pe primarul Nicu Lazăr care îi sunt satisfacțiile, în condițiile în care lupta de aici nu de puține ori pare că o duce cu morile de vânt: „Satisfacția o am atunci când vin aici și beau un ceai. Și vin copiii și te strâng în brațe. O școală, o grădiniță, nu îți aduce voturi. Poate de aceea primarii se axează întotdeauna pe asfalt (și e normal să fie așa) și nu pe investiția în educație. Am și asfaltat cât am putut. Dar în zonele acestea sărace construcția unei școli nu e un agent electoral.
Și faptul că am reușit din nimic să facem comunitatea de aici cunoscută, mi se pare fantastic! Dacă căutați pe google, acum zece ani eram satul romilor fără speranțe, fără viitor, satul hoților… Nu spun că nu mai sunt probleme. Sunt foarte mari. Dar totuși am reușit și o schimbare de imagine, ceea ce e foarte-foarte important. Iar când 30 de copii îți sar în brațe și îți sunt că grădinița, școala lor e cel mai frumos loc din lume, atunci simți că nu ai luptat în zadar și că poți să speri ca măcar acești copii să ne fie acel viitor la care sperăm cu toții”.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
