Popas în Nocrich

Am intrat în comuna Nocrich pe o vreme ploioasă şi rece. Acest lucru nu ne-a oprit însă să ne continuăm drumul şi scopul pentru care am venit aici: să vizităm obiectivele turistice ale comunei, să vedem în ce stare sunt şi, nu în ultimul rând, să vorbim cu localnicii de aici. Localitatea Nocrich din judeţul Sibiu este reşedinţa comunei cu acelaşi nume, de pe Valea Hârtibaciului, la 32 km de oraşul Sibiu şi 28 km de oraşul Agnita. Comuna Nocrich cuprinde 5 sate: Nocrich, Fofeldea, Ghijasa de Jos, Hosman şi ţichindeal. Tradiţia orală aminteşte o legendă potrivit căreia pe locul de astăzi al Nocrichului existau câteva familii de români, alungaţi „de nişte oameni călări cu pălării mari şi negre şi cizme în picioare”, care ar fi înfiinţat apoi aici o aşezare. Comuna Nocrich nu mai este formată dintr-o majoritate de saşi, cum era pe vremuri. Acum mai mult de jumătate din populaţie este compusă din rromi. Am vorbit cu primarul din Nocrich, Ionel Vişa despre relaţia acestuia cu sătenii. „De când sunt primar lucrurile s-au mai liniştit. Nu mai sunt certuri între rromi şi români. Cu unii din ei am lucrat în fermă”, a fost răspunsul primarului. De-a lungul timpului Nocrichul a fost menţionat în documentele vremurilor sub denumiri puţin diferite: Leuskirch, Luschkirg, Leosch Kirch sau Leschkirch. Denumirile derivă din cuvintele germane: Losch – în traducere stuf sau papură şi Kirch – biserică, adică „biserica acoperită cu stuf”. Primarul ne-a spus că nu ştia de existenţa acestei denumiri. Însă i s-a părut un lucru demn de reţinut şi l-a notat în agenda sa. „Mi-aţi dat o idee de studiu”, a apreciat primarul Ionel Vişa. Turismul încotro? Discuţia cu primarul a ajuns la un punct fierbinte: Casa Brukenthal. Un monument istoric cu o valoare inestimabilă, uitat de vreme şi de autorităţi. Un monument cu care Nocrichul nu se mai poate mândri. Pe de altă parte, în comună se doreşte deschiderea de pensiuni. Primarul a fost contactat de o persoană de la Sibiu, care se pare că vrea să deschidă o clinică de recuperare în zona Văii Hârtibaciului. Nu este sigur însă locul, în Marpod sau în Nocrich. Printre obiectivele turistice care îi întâmpină pe turişti la Nocrich se află Biserica Evanghelică, care încă mai păstrează unele vestigii şi patru turnuri aparţinând vechii biserici, Casa parohială a Biseri­cii Evanghelice, Casa familiei Brukenthal, deşi în paragină, sau Monumentul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial. Lista continuă cu Biserica de la Fofeldea, Biserica de la ţichindeal, ambele făcând parte din bisericile pictate de fraţii Grecu, sau statuia lui Trebo­niu Laurian de la Fofeldea. „Trăim de pe o zi pe alta” În Nocrich, oamenii se ocupă în special cu agricultura şi nu pot trăi altfel, decât ca ţărani. Alţii, mai no­rocoşi, au plecat pe plaiuri străine la munca în agricultură. Doar doi bă­ieţi mai continuă tradiţia rromilor şi se ocupă cu scocuri. Puţini oameni mai merg la muncă la oraş, în Sibiu, neavând prea multe variante de ales, decât poate munca cu ziua în construcţii. Aceasta în ce-i priveşte pe bărbaţi. Femeile lucrează la o firmă de textile. Însă cei mai mulţi nu au un serviciu stabil. Sute de tineri nu au un serviciu. „Greu cu viaţa aceasta. E greu dacă nu sunt locuri de muncă. În agricultură nu te ia nimeni la lucru. Au tractoare şi nu mai au nevoie de oameni. Trăim de pe o zi pe alta”, spune Ion Gabor. Aflăm că mulţi sunt plecaţi în Italia, Portugalia sau Anglia la cerşit. Îşi instalează colibe în afara localităţilor şi trăiesc din cerşit. În Sibiu nu merg la muncă pentru că nu îşi permit nici banii de navetă. După plecarea saşilor, rromii au ajuns treptat structura etnică pre­do­minantă în Nocrich. Atât ro­mânii, cât şi rromii au luat un exemplu bun de la saşi: hărnicia. Aici găseşti două categorii de rromi: ţigani şi cortorari. Cei din urmă sunt cei care continuă tradiţia şi portul specific al rromilor. Feme­ia rromă poar­tă haină largă cu pliuri, fuste lungi şi ba­ticuri colorate, iar bărbatul este recunoscut după pă­lăria rotundă nea­gră. Gabor spu­­ne că ar mun­ci, se pri­cepe la punerea gresiei şi a fa­ianţei. Femeile, deşi tinere, trăiesc din alocaţiile de la copii. „Am un ajutor de 125 de lei. Trăiesc cum ajută Dumnezeu. Slab de tot. Animale nu am, lemne nu, vai şi amar de capul meu. De la nepoţi numai rele aud. Sunt de una singură”, se plânge Aurelia Comiza, o văduvă în vârstă de 77 de ani, care nu are nici măcar pensie. Mai încolo o întâlnim pe Geor­geta Anghel, care locuieşte îm­preună cu încă 7 membri ai familiei. „Niciunul nu lu­crează şi avem şi datorii la bănci. Nu cred că rromii sunt discriminaţi. Mai lucrează pe la Sibiu sau în stră­inătate la legu­me”. Georgeta ne-o arată pe Maria Anghel, care se apropie de noi. „Am lucrat la ceapă, la ridichi şi dovlecei 7 luni în Germania”, povesteşte femeia. Ni se alătură o prietenă de-a doamnei Georgeta, Silvia Habean. Nici ei nu îi este mai uşor. Ne spune cum pe băieţii ei foarte greu îi ia la muncă, pentru că nu sunt calificaţi. Ne continuăm drumul şi îi lăsăm pe localnicii din Nocrich cu problemele şi grijile lor. Ai impresia că aceste comune sunt uitate de lume şi fiecare trăieşte cum poate, pe cont propriu. Deşi viaţa este grea, fiecare şi-o duce cum ştie şi cum poate mai bine. Georgeta Mândrean